OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Celor morti in decembrie 1989 pentru libertate

Intotdeauna, la sfirsit de an, oamenii au obiceiul sa faca bilanturi, sa traga linii, sa adune, sa scada si sa socoteasca ce a fost bun si ce a fost rau in anul ce sta sa se incheie. Cu atit mai mult in acest an, la finele caruia parasim un capitol al istoriei pentru a intra in altul – l-am putea intitula „din nou in Europa“. Europa ne intimpina cu bratele deschise, in camera de primire, insa nu ne invita in sufragerie: accesul pe piata muncii restrictionat, exportul de carne in intregime stopat si alte asemenea ghionturi „amicale“ care ne amintesc de faptul ca sintem inca departe de nivelul pietei economice si al civilizatiei europene.

In Politica pentru barbari, profesorul Daniel Barbu dezvolta o ipoteza conform careia mostenirea politica, sociala, culturala si economica a regimurilor anterioare a facut posibila o rezistenta atit de slaba a poporului roman la comunism. La fel cum aceasta capitulare in fata totalitarismului a generat slaba constiinta civica si incapacitatea de a se orienta politic a cetateanului roman postdecembrist. Astfel, vina unui regim totalitar cade si pe umerii celor pe care i-a integrat si care au ales sa taca. Iar acestia au ales sa taca pentru ca intr-un regim precedent nimeni nu le-a dezvaluit faptul ca pot vorbi. Comunistii au reusit colectivizarea pentru ca taranii romani devenisera proprietari de-abia la 1907 – subtire experienta, nu-i asa?...

Condamnarea comunismului era necesara, asadar, nu acum, ci in 1989. Era nevoie atunci sa acceptam ca am trait intr-un regim restrictiv, punitiv, totalitar si gresit moral. Sigur, a descoperi ca ai trait in greseala atitia ani poate fi, pentru unii, un soc puternic. insa este, in acelasi timp, o revelatie si o acceptare a conditiei umane: a gresi este omenesc. Iar a recunoaste o asemenea greseala te duce spre urmatorul gest: a ti-o ierta si a o ierta si altora. Premisele unui nou inceput, curat si sincer, sint, astfel, prezente. Aceasta condamnare, insa, nu s-a petrecut in 1989; dimpotriva, o astfel de incercare a fost inabusita cu violenta in iunie ’90. Rezultatul il vedem astazi in persoana senatorului C.V. Tudor, un om pentru care asumarea unei vini sau a unei responsabilitati este imposibila. Un demagog potrivit caruia, daca totalitarismul iti da casa si masa, el este raiul pe pamint. Un om pe care scoala propagandei de partid l-a invatat nu doar sa ovationeze, ci si sa huiduie ca pe stadioane. Cu astfel de oameni intra Romania in camera de primire a Europei, fara ca romanii sa fi avut bunul-simt sa-l arunce pe scari.
„Astfel si-a urmat Ceausescu destinul/ cu-o dragoste vie de oameni in piept/ astfel nu mai mira pe nimeni ca astazi/ e falnic stejar si cirmaci intelept.“ Iata ce scria C.V. Tudor despre cel care a ordonat sa se traga in acei oameni care au vrut mai mult decit casa si masa…

Dumneata, domnule Vadim Tudor, nu esti un nationalist. Un nationalist n-ar inchina niciodata poeme ucigasului conationalilor sai. Dumneata esti… un gindac de bucatarie, ca aceia pe care ii vedeam cind eram mic plimbindu-se pe pereti, la lumina luminarii la care stateam in „societatea multilateral dezvoltata“…