OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Nu, Herta Müller nu este o „scriitoare germană de origine română“, cum citim într-un multabuzat titlu, luat la întîmplare (Cotidianul, 9-11 octombrie), dintre multe altele, nu numai din mass-media românească, ci şi internaţională (v. Euronews). Sintagma s-ar putea potrivi mai degrabă unor personalităţi precum Emil Hurezeanu sau Petru Dumitriu, români care au dobîndit, la un moment dat, cetăţenia germană (mai exact, a RFG, căci de cea a RDG nici nu se punea problema!). Cu atît mai puţin nu poate fi vorba de „Premiul Nobel pentru o româncă“, aşa cum titra, mîndru, în aceeaşi zi, Jurnalul Naţional (dar nu numai acesta), ca primă ştire, pe toată lungimea primei pagini. Mai mult, presa din ţară se găsea în cea mai bună companie internaţională: de exemplu, TV France 24, demonstrînd aceeaşi confuzie, răspîndită în Occident, dintre cetăţenie şi naţionalitate, a ajuns chiar să vorbească despre Nobelul atribuit „româncei Herta Müller“. Nu că ne-ar supăra, dimpotrivă! Doar că, oricît ne-ar plăcea, nu acesta este adevărul… Şi, în plus, nu ştim ce gîndeşte scriitoarea în acest sens…

Deşi, cu multă eleganţă, Editura Hanser, editura ce o publică pe Herta Müller în Germania, a transmis că „prin distingerea scriitoarei născute în România (s.n.), este onorată şi literatura română“, România are foarte puţin dreptul de a-şi aroga, în vreun fel, meritele acestui premiu. Cu excepţia notabilă a subiectelor abordate de scriitoare, care, doar acestea, sînt, practic, integral româneşti, mai precis, provenite din experienţa dramatică, trăită nemijlocit de autoare, a României comuniste. Cum plastic spunea dl Andrei Pleşu: „mă bucur că, prin Herta Müller, o parte sumbră din istoria României întră în circuitul istoriei europene, că Institutul Nobel a fost sensibil la adevărurile rostite de ea, care, rostite de alţii, au trecut neobservate“ (România liberă, 9 octombrie). Din suferinţele şi umilinţele îndurate în România ceauşistă îşi trage seva prozatoarea. Iată singura adevărată, şi tristă, contribuţie a României la acest Nobel… Cu atît mai puţin, el nu este „mult visatul Nobel pentru literatură adus României“, cum citim în acelaşi număr amintit din Cotidianul…, şi nici fraza următoare: „plutea în aer ca un român să cîştige prestigioasa distincţie“, a lui Mircea Mihăieş (Gândul, 9 octombrie), nu-şi prea are, după părerea noastră, rostul…

Şi totuşi. Dacă este clar, cum s-a spus, că premiul omagiază şi cei 20 de ani de la căderea comunismului şi, pentru că este vorba de Germania, prăbuşirea Zidului şi suferinţele fostei RDG, este la fel de clar că, fiind vorba despre Herta Müller, Comitetul Nobel a dorit să celebreze deopotrivă şi Revoluţia din Decembrie şi oraşul-pilot al acesteia, Timişoara, lîngă care scriitoarea s-a născut. Este omagiul subiacent. În acest sens, el chiar este şi al României !

P.S. Mi-aduc aminte exact momentul cînd, trăind ca refugiat politic la Milano şi aflînd de la Europa Liberă de apariţia, în Der Spiegel, a primei relatări despre sosirea Hertei Müller şi a soţului ei, Richard Wagner, în Occident, m-am precipitat într-un suflet la gara mare să cumpăr revista, pe care o am şi acum – numai la Gara Centrală puteam fi sigur că voi găsi, la oră tîrzie, o publicaţie germană! –, în care ea, deja celebră pentru lupta sa împotriva regimului Ceauşescu, istorisea pe larg povestea plecării lor din ţară, fiind reprodusă şi o imagine care mi-a rămas în minte, cu scena sărăcăcioasei ei coborîri, dintr-un mizerabil vagon românesc, la Gara de Vest – Westbanhof – din Viena. În zilele următoare, marele scriitor Claudio Magris a scris, într-un amplu articol din Corriere della Sera, despre ajungerea în Lumea Liberă a prozatoarei, pe care l-am transmis şi comentat şi eu la acelaşi post de radio, al cărui corespondent în Italia eram. Cu puţin timp în urmă, apăruse în Italia volumul Danubio al lui Claudio Magris, ale cărui formidabile pagini consacrate României le prezentasem şi eu, împreună cu regretatul Virgil Ierunca, la Europa Liberă, în cadrul emisiunii Povestea Vorbei. Printre paginile româneşti, alături de, pînă acum, singura evocare-denunţ în literatura internaţională a demolării ceauşiste a Bucureştilor, cîteva solide referiri la de-acum celebrul Aktionsgruppe, găzduit de Casa de Cultură germană „Adam Müller Guttembrunn“, din Timişoara, şi la protagoniştii acestui cerc revoluţionar-disident, dizolvat la mijlocul anilor ’70, printre care şi o anume, fragilă, Herta Müller… Aşa am aflat şi eu, în afară de ceea ce auzisem la Europa Liberă, mai multe despre grupul de la Timişoara, ce-i mai curprindea, pe lîngă cei doi amintiţi, şi pe William Totok şi pe Helmuth Frauendorfer, pe care urma să-i cunosc mai curînd (Colocviul intitulat Violarea drepturilor omului în Era Ceauşescu, la a cărui organizare am avut onoarea să contribui şi eu, la Roma, Camera Deputaţilor, pe 14 octombrie 1988). Nu ştiam atunci că, peste cîţiva ani, după Revoluţie, aveam să traduc Danubio pentru Editura Univers (sub titlul Danubius, 1994), că aveam să-l ghidez, cu prilejul lansării, pe Magris prin Bucureştiul postcomunist (era uluit de proporţiile luate de demolări, din 1985, cînd le descrisese, pînă în 1989!) şi nici că, la 9 aprilie 2008, va veni momentul să o întîlnesc şi personal pe Herta Müller, de ani buni aflată în roza restrînsă a „nobelizabililor“, în sălile primitoare de la New Europe College, şi chiar să-i cer şi un autograf, sub privirile binevoitoare ale dlui Andrei Pleşu…