OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

André FROSSARD
De ce sa traim si alte intrebari
despre Dumnezeu, editia a II-a
Traducere de Irina Eliade
Editura Humanitas, Bucuresti, 2006, 172 p.

Personalitate marcanta a culturii franceze, scriitor si ziarist (fost redactor-sef la Temps présent, colaborator la ziarul Aurore, semnatarul unor rubrici foarte citite, Chevalieur Seul, in Le Figaro), unul dintre „nemuritori“ (membru al Academiei Franceze din anul 1988), André Frossard (n. 1915) a traversat secolul al XX-lea – secol marcat de mari zguduiri, cautari si angoase – ca un martor lucid si responsabil al aventurii.
Desi contrazis la tot pasul de raul revarsat din natura umana, A. Frossard n-a incetat sa creada intr-o mitologie a umanului, precum compatriotul sau Jean-Jacques Rousseau, care proclamase ca omul s-a nascut bun. Si aceasta pentru ca André Frossard este omul care L-a intilnit pe Dumnezeu, asa cum afirma el in cartea sa Dieu existe, je l’ai rencontré …, aparuta in anul 1969 si devenita rapid bestseller, cunoscind aproape 30 de editii.

„Fruct“ al unui „afectuos“ amestec de religii – o bunica evreica, o alta luterana, un bunic catolic etc. –, A. Frossard a copilarit inconjurat de operele lui Karl Marx, caci tatal sau a fost primul secretar al Partidului Comunist Francez (1920-1923). Tentat mai intii de tomurile Capitalului, pe care le rasfoia dezamagit de ariditatea demonstratiilor marxiste, a trecut la Iliada si, dupa trei ani de lectura, i-a descoperit pe Voltaire si Rousseau, frapat probabil de rivalitatea acestor doua personalitati care au marcat cu geniul lor secolul al XVIII-lea francez.
Pentru tinarul ajuns la virsta de 20 de ani, adept al unei viziuni marxiste despre istorie, Dumnezeu nu exista. Si totusi, il va intilni intr-o zi de iulie cind, intrind, „sceptic si ateu“, intr-o capela din Cartierul Latin, in asteptarea unui prieten, s-a simtit inundat de o lumina spirituala arzatoare si coplesit de blindete si bunatate, in care a recunoscut realitatea personala a lui Dumnezeu – a acelui Dumnezeu despre care, cu o clipa inainte, ar fi putut sa jure ca nu exista decit in imaginatia unor oameni. A inteles atunci ca Dumnezeu exista, ca El este bunatate si iubire, ca tot ce ne inconjoara este un dar, iesind in strada „catolic, apostolic si roman“, adica total transformat, insotit de o prietenie nepaminteana care nu-l va parasi niciodata. Lumina spirituala – intrezarita nu cu ochii trupului – i-a inversat definitiv ordinea cotidiana: „as putea spune, scrie Frossard, ca pentru mine numai Dumnezeu exista si ca restul nu este decit o ipoteza“.

Abia dupa 33 de ani de la evenimentul fulgerator care i-a schimbat viata, timp in care s-a convins ca aceasta prezenta n-a fost si nu este nici vis, nici halucinatie, A. Frossard si-a marturisit public revelatia in cartea mai sus amintita, tradusa in romaneste de Al. Stefanescu si aparuta la Editura Universal Dalsi, in anul 1993.
Desi convertirea sa incape in citeva pagini, A. Frossard a considerat potrivit sa scrie o carte pentru a explica „inexplicabilul“ si, la sfirsit, intr-o postfata, cumulind obiectiile care i s-au adus intre timp, admite necesitatea unei carti viitoare complementare.
Faptul denota cit este de dificil, daca nu imposibil, sa traduci in limbaj discursiv o experienta pur personala de tipul unei revelatii. De regula, convertirile religioase sint urmarea unor acumulari si evolutii intelectuale, prefigurate prin trairi si tensiuni launtrice, chiar metafizice, uneori conflictuale, asa cum este cazul, atit de cunoscut azi la noi, al lui N. Steinhardt. Dar convertirile instantanee ca aceea a lui A. Frossard sint mai rare, cea mai cunoscuta fiind cea a lui Saul din Tars care, aflat pe drumul Damascului – de atunci o expresie extrem de graitoare –, a avut revelatia prezentei lui Hristos, devenind el insusi din prigonitor de crestini prigonit, si apoi martir.

- Din infernul necredintei la conditia
de homo religiosus
Cartea ginditorului francez nu este, cum s-ar putea crede la prima vedere, relatarea unei evolutii de la ateism la credinta, si nici incercarea de a demonstra existenta lui Dumnezeu. Ceea ce vrea sa arate Frossard, rememorindu-si adolescenta in cartea amintita, este tocmai lipsa oricaror repere, a oricarei pregatiri pentru intilnirea cu gratia divina – care l-a propulsat din infernul necredintei la conditia de homo religiosus.
Lui André Frossard i-a adresat André Malraux celebra fraza – atit de des si de gresit reiterata la noi in ultimele decenii – potrivit careia „Secolul XX va fi mistic sau nu va fi deloc“! Si tot lui A. Frossard i-au fost adresate peste doua mii de scrisori din partea unor elevi francezi din ultima clasa de liceu, desigur, rod al unor framintari adolescentine. Raspunsurile academicianului francez la 47 dintre cele mai semnificative si mai repetate intrebari s-au constituit intr-o carte incitanta si de o tulburatoare actualitate, Dieu en questions (Paris, 1990), care face un tandem fericit cu cea despre convertirea sa.

Cartea a fost tradusa in limba romana de catre Irina Eliade si a fost publicata de Editura Humanitas in 1992, cu titlul intrebari despre Dumnezeu. Recent, la aceeasi editura, a aparut editia a doua a cartii, cu titlul schimbat – nu intelegem de ce: De ce sa traim si alte intrebari despre Dumnezeu.
in stilul sau simplu, direct si usor ironic, dar elevat, A. Frossard dialogheaza cu reprezentantii unei generatii aflate la virsta alegerii unui drum in viata, o virsta strabatuta de incertitudini si cautari. Ei vor sa stie de ce traiesc, ce este credinta, de ce exista atitea religii, cine este Hristos, daca stiinta si credinta sint compatibile, ce exista dupa moarte etc., intrebari pe care omul, fiinta prin excelenta interogativa, si le pune intotdeauna. Pe linga asemenea intrebari ce vizeaza sensul vietii si semnificatia mortii, a existentei lui Dumnezeu si a credintei in El, tinerii pun si intrebari cu tenta filozofica – ce este adevarul, putem fi obiectivi, ce este libertatea etc. – si chiar pragmatice: cum poti sti ca iubesti, de ce sa te casatoresti, ce sint bioetica, ingineria genetica, SIDA etc.

Raspunsurile date de A. Frossard sint explicatii si totodata solutii, in care experienta de viata, cultura, dar si profunda sa religiozitate se contopesc intr-un mod original. Aproape toate raspunsurile incep cu obiectiile ce decurg din intrebari, delimitate de raspunsul propriu-zis printr-o fraza ce incepe cu „totusi“ si contine, de regula, un citat sau o idee din Sfinta Scriptura, ilustrind in nuce mesajul biblic pe care-l reda, amplificat, partea a treia.
Astfel, la intrebarea „De ce sa traim?“, cu care incepe cartea, raspunsul dat de autor reprezinta chintesenta a ceea ce a inteles el dupa uluitoarea sa convertire: ca Dumnezeu este iubire, ca „El este inceputul si sfirsitul a toate cite sint“ si ca „nici o fiinta nu exista doar pentru ea insasi, ci si pentru o alta, pentru toate celelalte“. Iata de ce, scrie A. Frossard, „aceasta intrebare este tipic masculina“, intrucit femeile, prin natura lor, „mai inclinate catre iubire“, stiu ca „n-au fost faurite pentru ele insele“. Celor care acuza dogmele ca exclud pluralitatea opiniilor si, deci, dialogul, ginditorul francez le raspunde in stilul sau paradoxal: dogmele „nu sint zidurile temnitei noastre, ci ferestrele ei“ si, ca atare, nu ele sint cauza atitor rele, cum se crede, ci dogmatismul unor oameni.

- O pertinenta pledoarie pentru credinta si pentru iubirea lui Dumnezeu
si a intregii Sale creatii
Concluzia pe care o desprinde autorul este ca dogmele crestine nu sint incompatibile cu libertatea, marturia de credinta fiind, prin excelenta, un act liber.
La intrebarea „De ce sint atitea religii?“, raspunsul lui A. Frossard este, iarasi, simplu dar elocvent: in realitate, in pofida parerii atit de raspindite, religiile nu sint atit de numeroase, caci sub aparenta diversitate nu exista, de fapt, decit monoteismul si panteismul. Despre cele trei religii monoteiste – crestinismul, iudaismul si islamismul –, care par atit de diferite si de straine, jos, in abordarea problemelor cotidiene, A. Frossard afirma ca, pe masura ce se inalta la viata spirituala, ele „vorbesc la unison“, caci „pe creste misticii evrei, crestini si musulmani vorbesc aceeasi limba“. Concluzia sa, usor contrarianta in raport cu practica religioasa, stimuleaza speranta depasirii pretinsei incompatibilitati dintre religii, prin aspiratia spre piscuri, caci numai acolo domneste pacea!

Cit priveste pretinsul misoginism al Bisericii (catolice), care nu accepta sacerdotiul femeilor, raspunsul lui Frossard este clar si convingator, deoarece recurge la argumente din insasi istoria institutiei criticate, istorie care atesta, pe de o parte, faptul ca emanciparea femeii a inceput cu crestinismul, iar pe de alta parte, ca din rindul femeilor au fost venerate multe sfinte si martire, desi in calendare ele sint mai putin numeroase decit barbatii.
Chiar daca nu te satisfac in intregime – iar autorul nici nu are pretentia de a detine si spune adevaruri ultime –, raspunsurile lui André Frossard, cel pentru care iubirea este „primul principiu a tot ceea ce este, a fost si va fi“, te cuceresc prin tonul lor cald si plin de bun-simt, fiind o pertinenta pledoarie pentru credinta si pentru iubirea lui Dumnezeu si a intregii Sale creatii.