OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Există întîlniri providențiale cu scrisul unor personalități care-ți pot schimba viziunea despre lume, bulversîndu-ți certitudinile, reconstruindu-le altfel, mai sigur, mai solid dar lăsîndu-ți, în același timp, libertatea de a rămîne tu însuți. Aceasta a fost pentru mine întîlnirea cu scrisul lui Lucien Jerphagnon, trecut în eternitate nu demult, la venerabila vîrstă nonagenară. M-am îndrăgostit cu ușurință de figura impresionantă a acestui mare profesor, specialist în Antichitatea greco-romană, căci el îmi aducea aminte, trebuie să o spun, de fostul meu profesor de latinitate, a cărui memorie o venerez în același timp. Regăseam la autorul francez aceeași finețe a spiritului, aceeași clasă intelectuală, aceeași distincție și elocință capabile să-ți trezească binecunoscuta captatio benevolentiae a retoricii pure.

 

Lucien Jerphagnon este autorul unei opere impresionante despre istoria și gîndirea antică și medievală, de la Histoire de la Rome Antique: Les armes et les mots (Istoria Romei Antice: armele și cuvintele), la  Les divins Césars: Idéologie et pouvoir dans la Rome impériale (Divinii Cezari: Ideologie și putere în Roma imperială), la fundamentala Saint Augustin: Le pédagogue de Dieu (Sfîntul Augustin: Pedagogul lui Dumnezeu) sau la magistrala Histoire de la pensée: d'Homère à Jeanne d'Arc (Istoria gîndirii: de la Homer la Ioana d'Arc). Incursiunea în universul jerphagnian oferă o idee precisă despre personalitatea singulară a acestui autor, elev al lui Bergson și al lui Vladimir Jankélévitch, el care s-a ferit să se proclame filozof, mulțumindu-se cu titlul de istoric al filozofiei, el care nu avea altă ambiție decît să trezească în sufletul cititorilor dorința de a se repune sub semnul întrebării fără să-și piardă libertatea de gîndire. „În spatele cărților, se află imaginile pe care oamenii și le fac, din totdeauna, despre lume și despre ei“, scria el ca un ecou la faimoasa inscripție delfică evocînd cunoașterea de sine.

 

Ar fi însă o eroare să credem că acest spirit universal nu era preocupat de marile chestionări, atît de proprii filozofiei. La umbra marilor săi mentori, Jerphagnon, așeza sursa gîndirii filozofice în  ceea el numește l'émmerveillement, uimirea în fața existenței, a ființei unice, a ipseității. Cu doar cîteva zile înainte de dispariția sa, autorul a publicat într-un mod premonitoriu o carte de convorbiri cu Christiane Rancé, sub titlul: De l'amour, de la mort, de Dieu et autres bagatelles (Despre dragoste, despre moarte, despre Dumnezeu și alte bagatele) în care retrasează cu sensibilitate întregul său parcurs intelectual și spiritual, aflat sub același semn al uimirii în fața lumii: „Să te uimești iară și iară de această ipseitate, altfel spus de acest fapt inexplicabil de a fi tu însuți și a fi singur în această lume. Da, să te uimești de acest fragment mai mult sau mai puțin lung de durată, unic în eternitate“. 

 

Cartea dezvăluie, cu fiecare pagină, personalitatea complexă a lui Lucien Jerphagnon și pozițiile sale față de marile probleme ale destinului uman, cum ar fi iubirea, moartea, existența lui Dumnezeu, dar și capacitatea gîndirii de a ridica acest destin la valoarea unicității sale, fără pretenția de a putea vreodată pătrunde marele secret al lumii. „Nu le aparține oamenilor să definească absolutul, scrie el, ci numai, să-l relativizeze, bineînțeles“. Ușor de înțeles în acest context motivul pentru care el definește omul ca pe o ființă traversată „de așteptare, de spaimă și de speranță“.

 

Într-un secol – al lui ca și al nostru – obsedat de materialism și de rentabilitate mercantilă, Lucien Jerphagnon s-a numărat printre cei – din păcate, din ce în ce mai puțini! – care au pledat pentru un învățămînt în care materiile (găsea cuvîntul acesta bizar) gîndirii, filozofia și limbile clasice, trebuia să ocupe locul binemeritat în formarea fundamentală a spiritelor, lăsînd locul cuvenit materiilor științifice, desigur. Fără să le diferențieze, istoricul le plasa pe fiecare la locul nimerit fiecăreia: „Științele se interesează, se știe, de tot ce are legătură cu «natura lucrurilor și a oamenilor»: geneza lor, durata, mulțimea elementelor, legile care le prezidează ordinea, și aceasta pînă la cel mai mic detaliu. [...] Filozofia privește însă omul în calitatea lui de animal rezonabil, natura sa, viața lui individuală și socială, gîndirea sa, drepturile și îndatoririle sale, eventualele sale speranțe. În cele din urmă ea se îngrijește de fericirea lui, fiecare școală avînd asupra acestui aspect ideea ei, în ce privește natura sa și maniera de a o atinge cel mai sigur posibil“.

 

Acum, la dispariția sa, fiecare din admiratorii săi este tentat să descopere testamentul lăsat de acest mare gînditor. El încape, poate, în aceste cîteva cuvinte simple, a căror profunzime se ascunde sub unda calamburului: „Ca să vezi că nu e de ajuns să știi. Mai trebuie să mai și știi să știi. Să însemne asta că nu se știe niciodată?“. Întrebare la care marele gînditor va accepta, dincolo de eternitate, un răspuns la fel de încărcat de umor, va savoir, cum bine spune limba franceză pentru a desemna un nu se știe niciodată plin de sinceritatea unei posibile întîlniri în planul îndoielii continue, la care singurul remediu rămîne tot speranța de a putea converti neputința noastră de a ști pe deplin. 

 

La sfîrșitul vieții, Lucien Jerphagnon, căruia îi plăcea să se declare agnostic, a știut să se acroșeze de certitudinea că, dacă în istoria omenirii omul nu scapă de neputința cunoașterii lui Dumnezeu (melius nesciendo, spunea sfîntul Augustin), lui nu i se poate refuza dreptul de a fi iubit de acest Creator. Căci, așa cum spune prietenul său, Jean d'Ormesson, „imposibila cunoaștere s-a transformat în iubire“. Ne place să credem că fraza care l-a însoțit pe acest mare prieten al omului gînditor, și pe care continuă să ne-o repete de dincolo de moarte este aceasta: „Dacă Dumnezeu nu poate fi cunoscut, Isus poate fi iubit“. Dulce certitudine în brațele căreia acest om atît de fascinat de misterul existenței își petrece acum somnul etern. Spunînd însă toate acestea, nu avem oare tendința să ni-l apropiem oarecum ca și cînd ar fi vorba de Augustin, sfîntul preferat căruia el i-a dedicat mai multe lucrări? Nu este oare prezumțios să credem că orice viață este o cale ce conduce către convertire?

 

Viața atît de pasionată de resursele inepuizabile ale omului-gînditor fac din Lucien Jerphagnon unul din ilustrele exemple de ființe hrănindu-se din libertatea de a fi ele însele, ca expresie fundamentală a bucuriei de a exista în unicitatea ei. Din această convingere s-au hrănit multiplele fațete ale personalității sale de savant și profesor dar și pozițiile sale în fața lumii, a societății și a problemelor secolului. Un secol care, de-abia început, rămîne deja orfan de unul din cei mai iluștri gînditori pe care îi plăcea să-i socotească nemuritori. Dar nu este oare așa?