Nu stiu daca am cunoscut vreodata un om atit de bun. Nu numai fata de propria familie, de copii si sotie, ci fata de prieteni sau de oricine ajungea sa-l cunoasca. Nu trebuia sa ai o pila ca sa vorbesti cu Profesorul Cajal. Trebuia, pur si simplu, sa existi. Si sa-ti incrucisezi drumurile cu el. Te intimpina intotdeauna cu un zimbet sincer, facindu-te sa-ti deschizi inima, alungindu-ti stinjeneala. Chiar daca nu avea timp, nu era nici o problema mai importanta decit a ta. Te asculta cu atentie, cu seriozitate, cu drag, ca si cum ai fi fost un prieten apropiat sau unul dintre studentii sai de la virusologie. Incerca sa gaseasca intotdeauna o solutie. Imediat. Niciodata nu plecai de la el dezamagit, ci cu un sentiment de bine care nu intelegeai, la inceput, de unde vine. Simteai ca viata poate avea si o alta perspectiva. Dar, mai ales, ca oamenii pot sa fie altfel.
Nicolae Cajal nu era o persoana dotata de la natura cu carisma. Carisma este un fel de putere ce ti se da fara sa o ceri si cu care domini fara sa vrei. Profesorul n-a dorit niciodata sa domine. Cu atit mai putin sa cucereasca. Era un om prea blind. Bunatatea lui era atit o calitate innascuta, cit si o trasatura asumata, un fel de a fi, o modalitate de a da buna ziua. Fara sa recurga la imprecizia si povara cuvintelor. Bunatatea izvora nu numai din acceptarea celuilalt, din respectul cu care il trata si din rabdarea cu care isi intelegea aproapele, dar si din nevoia intrinseca de a da o mina de ajutor celor din jur, nu numai ca medic, ci si ca om. Bunatatea lui izvora din iubirea profunda fata de oameni.
Cind le ceri ceva unora dintre prieteni, prietenia lor ia brusc sfirsit. Ca si cum n-ar fi dainuit niciodata. Acestia nu pot si nu stiu adesea sa dea, sa fie generosi, sa sara in ajutor. Nu vad prietenia precum un act sacru, la bine si la rau, aidoma unei casatorii intru spirit, caci sint obisnuiti sa ceara. Pentru ei, prietenia este o relatie de interes invesmintata opulent, nu un schimb de suflet. Cu Profesorul Nicolae Cajal lucrurile stateau cu totul altfel. Deveneai o persoana mai pretuita daca ii ofereai ocazia sa iti vina in ajutor. Si nu ca sa te oblige, ca sa-ti poata cere ceva la rindul lui. El primea problema ta ca pe o provocare. Pentru sufletul si pentru inteligenta sa. Un lucru caruia tu nu puteai sa-i dai de capat, el se straduia sa-l lamureasca. Nu te putea lasa in voia sortii. Chiar daca-l cunosteai de putina vreme, acest lucru nu conta absolut deloc. Simtea ca-i de datoria lui sa dezlege nodul gordian, caci de taiat nu l-ar fi lasat inima.
Da, intr-adevar, intilnirile cu Profesorul Nicolae Cajal erau cu totul altceva. Nu pot uita, ca si multi altii, acele open days, marti seara, cind avea usile deschise si la el se adunau cunostinte si prieteni. Sotia lui, minunata doamna Bibi, pregatea niste pateuri formidabile si niciodata nu lipseau dulciurile si cafeaua, o raritate inainte de 1989. Unii veneau sa-i ceara sfaturi, altii, recomandari pentru medici. Erau si oameni care veneau pentru a fi partasi la verva sa incredibila de povestitor, brodata pe un umor mucalit. Pentru acei oameni, numai sa-l vada pe Profesor si le era de ajuns. Daca se simteau rau, le era mai bine. Daca erau tristi, plecau cu o unda de speranta. Ca se poate. Ca merita. Ca nu este totul pierdut. Veneau la familia Cajal asa cum satenii se duc la fintina cu apa curata. Numai ca la familia Cajal nu veneau pentru a se indestula, ci pentru a-si curata sufletul. Ca si cum s-ar fi dus la sinagoga sau la biserica. Caci Profesorul Cajal n-a stiut niciodata sa faca deosebire intre evrei si crestini.
O data, inainte de 1989, cind se pregatea sa intre la o receptie a Ambasadei americane, s-a auzit chemat de cineva cu o voce stinsa. S-a uitat bine de jur-imprejur si a vazut ca numele lui fusese rostit abia auzit de un subofiter de la paza cladirii. Nu-l cunostea, dar s-a apropiat ca sa-l asculte. Subofiterul i-a spus ca a aflat cu un an in urma ca este doctor si s-a gindit ca anul ce vine o sa-si ia inima-n dinti si o sa-i zica ce-i sta pe suflet. Avea o fetita de zece ani suferinda de o afectiune la ureche. Se dusese din doctor in doctor, dar nici unul dintre ei nu putuse sa-i dea de cap bolii. Ii era teama, dupa atitea incercari de tratament esuate, ca fata lui sa nu-si piarda auzul. N-ar putea oare sa-l ajute el? Profesorul n-a stat pe ginduri. I-a dat telefonul de la serviciu si l-a rugat sa-l sune a doua zi, cind i-a aranjat o intilnire cu profesorul Ioan Hociota, cel mai reputat specialist in domeniu.
Nicolae Cajal era omul care nu stia sa spuna „nu“. Daca stau sa ma gindesc, era omul care nu stia ce inseamna „nu“.

