OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Tranzitia romaneasca a dat la iveala, inca de la inceputurile ei „originale“, doua etape ale distantarii de viata politica activa, care au coexistat – nu intimplator. Prima a fost cea a apolitismului, devenit moneda curenta pentru o anume categorie de cetateni ce se defineau ei insisi ca „oameni de bine“. Numai cine a vazut pe pielea lui, in 29 ianuarie, 18 februarie sau 14-15 iunie ce fac in general „oamenii de bine“ poate sa evalueze in toata splendoarea ei categoria apoliticilor. O a doua etapa a fost cea a, sa zicem, apartinicilor. Apartinicul nu nega necesitatea existentei partidelor, ci isi clama, din diverse motive, independenta fata de ele. Sloganul „Nu sintem partide!“ – strigat obsesiv al demonstratiei din 28 ianuarie 1990 si a celei maraton din Piata Universitatii – se constituia in raspunsul lucid al societatii civile care incerca sa contracareze domnia „apolitismului“ agresiv si sa-si construiasca o voce aparte, distincta in concertul vietii politice. A venit apoi o vreme cind sistemul de partide a inceput, incet-incet, sa-si intre in drepturile firesti. Apolitismul s-a demodat, dar mefienta unui anumit segment al electoratului fata de „partide-ca-sursa-a-raului“ a ramas, chiar daca in stare latenta.

De aceste date, la care se adauga, trebuie spus, prestatia nesatisfacatoare a fostei CDR in timpul celor patru ani de guvernare, trebuie sa tina seama, la inceputul campaniei, partidele angrenate in cursa electorala. PDSR-ul, cotat confortabil in sondaje, beneficiaza si de amnezia cronica a electoratului roman care, in proportie de aproximativ 40%, pare sa fi uitat ca singurul responsabil pentru starea catastrofala pe care a trebuit sa o preia si sa o gestioneze CDR (si in special PNTCD) este partidul condus de Ion Iliescu. Pare sa ignore de asemenea ca ultimii patru ani nu au trecut chiar degeaba – dar pentru asta nu electoratul este in intregime culpabil. Vinovatiile se distribuie intre mai multi actori – ne referim in mod particular la membrii coalitiei – dintre care nici unul (mai putin, in ultima vreme, PNTCD-ul) nu pare, la aceasta ora, gata sa si le asume.
Una din consecintele grave ale evolutiei negative a ceea ce indeobste se numeste clasa politica este tocmai revenirea unei mari parti a electoratului la „apolitism“. Adica transformarea unui important segment intr-o masa vulnerabila si manevrabila pe care au inceput deja sa si-o dispute anumite forte politice. Dar nu numai rindurile apoliticilor au fost ingrosate, ci si cele ale apartinicilor. Apartinicii reprezinta o categorie care asteapta o oferta credibila, dar nu neaparat din partea partidelor.

Lansarea candidaturii independente a lui Mugur Isarescu apare, in acest context, o miscare inteligenta si cu sanse de reusita. Ea implica totusi, din pespectiva celor enuntate mai sus, mai multe aspecte sensibile.
Cartea majora pe care Mugur Isarescu isi joaca sansele de a fi ales pentru urmatorii patru ani presedinte al Romaniei este fara indoiala aceea a neapartenentei la un partid. Nealinierea politica si apelul la dorinta de bunastare, siguranta si demnitate a „omului cumsecade“ (si nu a „omului de bine“!) nu pot juca in acest moment decit in favoarea sa. Fireste, Mugur Isarescu nu este primul candidat independent la presedintia Romaniei. Particularitatea sa sta in faptul ca este primul candidat independent sustinut de partidele reunite in CDR 2000 si care pina in acest an preferasera formula unui ales din rindurile lor.

Pe de o parte, discursul lui Mugur Isarescu se incadreaza limpede in profilul – descris mai sus – al apartinicului, accentuind ideea unei vieti democratice in toate dimensiunile ei, inclusiv in cele reprezentate de partidele politice. Pe de alta parte, exista riscul unor alunecari care sa schimbe sensul unei atari independente, convertind-o in apolitism, adica in: „toate partidele sint o apa si un pamint, putem sa ne descurcam foarte bine fara ele“ – „arie“ cu sanse de reusita si cu repercusiuni greu de intrevazut pentru viitorul statului democratic. Pentru ca ceea ce apoliticul nu poate vedea, dar apartinicul intelege, este ca viata democratica nu poate supravietui, in timpurile noastre, fara un sistem puternic – bipartit, tripartit sau multipartit, exista exemple de functionare satisfacatoare pentru fiecare dintre ele – si stabil de partide care sa se constituie in actori reali. Si aceasta pentru ca sistemul institutional este construit pe principiul democratiei reprezentative si nu directe.

De aceea, cartea independentei, care poate fi cistigatoare acum, poate deveni, scapata de sub control, un joc periculos, desi oferta lui Isarescu precizeaza fara echivoc: dialog deschis si consultare permanenta cu fortele politice democratice.
Mugur Isarescu va avea asadar de luptat, in primul rind, pentru a-si mentine eticheta de independent la nivelul programului anuntat la inceputul campaniei electorale. In al doilea rind, va trebui sa se confrunte cu Ion Iliescu – un adversar puternic sustinut de nucleul dur al unui electorat fidel dar care va face apel, cu siguranta, la aceeasi multime tacuta si necajita. Ramine de vazut cine detine majoritatea in aceasta multime: omul de bine sau omul cumsecade.