OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Spectacolele Teatrului „Al. Davila“ din Pitesti sint mai deloc prezente in atentia celor care, cu valijoara, se preumbla prin tara intru consemnarea evenimentelor sau, dupa caz, a caderilor... teatrale. Si asta pentru ca de ani buni conducatorii acestei institutii nu par deloc interesati in a-si anunta existenta artistica. Sa fie oare teama ca nu au ce arata? Posibil. Altfel, de ce aceasta tacere prelunga? Chiar si asa, o „mustrare“ – desi deloc placuta – ar putea fi folositoare. De stagiuni intregi nu poti afla ce se joaca la Pitesti de la rubricile de actualitate teatrala ale ziarelor si revistelor. Pur si simplu nu exista interes de mediatizare – pe gratis, nu-i asa – a productiilor respective.

Astfel de ginduri imi umblau prin minte in vreme ce peisajul tern de iarna uscata si rece mi se scurgea prin fata ochilor printr-o fereastra de autobuz, vehicul ce ma purta pentru prima data cu tinta fixa spre Trivale. Aflasem cu totul intimplator ca cica la teatrul pitestean are loc o premiera si ca, totusi, un autobuz fusese trimis pentru doritorii de... turism cultural contra cronometru. In masina, fireste, vreo sapte „muste“, ca de invitatie ori macar informatie nu fusese vorba. Descinzind la poarta teatrului, am ocazia sa aflu si ce urmeaza sa vad. Citesc afisul: „Teatrul National Craiova si Teatrul «Al. Davila» Pitesti prezinta pe Mirela Cioaba in Veronica Micle – Scrisori“. A, zic, o mai veche cunostinta de la Craiova, actrita la teatrul din Banie.
Asadar, un recital actoricesc. Ba si-o coproductie dedicata „Anului Eminescu“. Anul 2000, dar asta se duse...

In fine, trece si obisnuitul sfert de ora de intirziere, incepe spectacolul, dar nu scapam de binecunoscutii pozari cu flash-urile lor. Ca doar la teatru e semi-intuneric si ce sa faca si ei. Nu conteaza ca meseria de fotograf de teatru e una speciala, cu reguli stricte. Daca ati crezut ca am putut urmari reprezentatia asa cum se cuvine, va inselati: doi vajnici admiratori ai lui Bachus ne-au expus cu voce tare propria varianta asupra montarii chiar in timpul desfasurarii ei. Culmea, nu a sunat insa nici un telefon mobil.
Dar sa revenim. O scena goala. In fundal – o pinza ce se dorea sau ar fi fost de dorit sa fie alba, nu ingalbenita de vremuri si peticita. O vedeam bine, fiind luminata din spate de doua reflectoare. Momente ale iubirii, geloziei, urii, deznadejdii ale „femeii-prototip“ a lui Eminescu ne sint dezvaluite, oarecum in mod cronologic, secvential, ca intr-un lent decupaj cinematografic. Descoperim o fiinta plina de sine, ferma, brutala, rautacioasa, trufasa, care se plimba de-a latul scenei, facindu-ne partasii gindurilor sale despre domnul Eminescu, Eminescu, Emin, Titi ori miticul ei drag. O Mita Baston ce „s-a facut iarasi cocheta“. Cind molateca, cind sfidatoare, cind resemnata, cind aproape nebuna, cind cersind indurare, si iubire, si iertare, renegind tot ceea ce fusese cindva. Daca-i asa, se vede treaba ca poetul a iubit o femeie ordinara, nici mai buna, nici mai rea decit oricare alta. Unde-i atunci „regina stelelor din cerul meu si regina gindurilor mele – graziosa, graziosissima donna – pe care o sarut de mii de ori s…t si ma plec ei ca robul din O mie si una de nopti“? Caci spectacolul nu ne arata decit o fiinta de gheata, stapinita uneori de disperare, nu pentru cel drag, ci pentru sine. O poeta mediocra, scriitoare a carei piesa nu l-a facut pe Caragiale decit sa zimbeasca ingaduitor spre a si-o face amanta.

Usor cam lung, fara mari pretentii, spectacolul este insa liniar, pe alocuri lipsit de stralucire, dar sigur fara miza. Cui ii foloseste, cui se adreseaza? Si-apoi, Mirela Cioaba nu avea nevoie sa intre in pielea Veronicai pentru a ne demonstra ca este o buna actrita. O obsesie? Poate...
Nu pot sa nu ma gindesc cit de frumos a „ilustrat“ regizorul Mihai Maniutiu o aceeasi tema in Noptile calugaritei portugheze de la Piatra Neamt. In fond, si acolo se dadea viata literei scrise, se dadea chip scenic suferintei. Imagini de o plasticitate uimitoare, simboluri incifrate, unele nesesizabile la prima „vizionare“, dar extrem de coerente si ingenioase cind ajungeai sa le deslusesti. Spectacolului pitestean iI lipseste inventivitatea la nivel scenic, regizorul Bogdan Cioaba asumindu-si doar scenariul, scurtele partituri muzicale si lucrul cu o actrita de la natura talentata.