OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

reviste straine

A aparut primul numar al revistei franceze One Man Show. Magasine d’art théorique. Director: Christian Todié. Conceptie grafica: Marie-Christine Mozas. Fotografii: Marco Binisti, Emmanuel Galante. Sub semnatura TO DI É, directorul publicatiei semneaza un editorial experimental, in care prezinta, pe un ton amuzat, autoironic, programul revistei, pornind de la ideea ca „In cautarea unei lumi reale cu invarianti conceptuali, omul dezvolta in mod constant valori iluzorii“. TO DI É se amuza pe seama celor care, intrebindu-se inca asupra naturii matematicii, revin in mod inconstient la rasuflata polemica idealism vs. materialism. Revine insa, prezentind creatia unui „grup real de patru artiste virtuale“, „Les Glycérophtaliques“, care „va relansa polemica“, punind in scena demonstrarea relatiilor dintre idee si materie „et blablabla et blablabla“. Prin urmare, asa cum indica si titlul, fiecare numar al revistei urmeaza sa puna in evidenta proiectele si manifestarile cite unui grup din arta contemporana... Toate cele patru artiste „gliceroftalice“ sint foarte dragute, traznite si amuzante (dupa cum putem constata privind primele pagini ale revistei) iar creatiile lor de arta conceptuala virtuala sint de o inventivitate debordanta. Inclusiv cea infatisata pe coperta: un fuselaj falic multicolor, din plastic. Teme si viziuni (ludice, paradoxale, creative, nebunatice). Sint exploatate relatia idee-materie, spatiu-timp in 2D, spatiul vectorial, geometrii de tot felul, relatia materie-geometrie („toate materialele sint geometrice). Viziuni „concavexe“, refractii volumetrice, penetrarea corpurilor (geometrice, cum altfel?), prelucrari ale unor desene si schite de Tiepolo, teorii optice si ochelari super-ultra-extravaganti... 80% din revista este ocupata de ilustratii/fotografii, prelucrari grafice pe computer, foto-montaje si figuri imposibile, experimente dezlantuite, ludice, autoparodice (apar si parodii de reclama a... revistei One Man Show care, de fapt, in acest prim numar este... Four Women Show...). „Interventii artistice intr-o materie teoretica.“ Aspectul grafic e unul de exceptie. Bref, revista arata splendid... Textele (scurte, presarate ici-colo in pagini peste si printre ilustratii) sint in... limba latina! Numai titlurile, cind apar, sint in limba franceza. Si caseta de prezentare a manifestarii prezentate in paginile publicatiei de fata: Volume 2D, un performance din 9 decembrie 1999.


de ici, de colo


In numarul 19 al Ziarului de duminica, p. 3, putem citi o confesiune pe care de curind plecatul dintre noi, admirabilul prozator Costache Olareanu, i-a facut-o, cu doua saptamini in urma, Marcelei Zamfir. Confesiunea poarta titlul Eroul care da declaratii false sint eu si este ultima marturisire facuta presei. Citam un fragment: „Sint nascut la Husi, moldovean get-beget. Primii ani ai copilariei, pina in clasa a treia, i-am petrecut acolo. Pe urma, tatal meu a fost numit prim-procuror la parchetul Dimbovita. Astfel incit, din ’39 pina in ’45 am stat la Tirgoviste. Aceasta a fost perioada mea decisiva, perioada mea de formare, dar si perioada cea mai linistita din viata mea. Acolo m-am imprietenit cu Radu Petrescu si cu Mircea Horia Simionescu (dar si cu altii, fireste). Nu stiu cind am trecut de la jocurile copilariei la lucrurile serioase: poezia, revistele intr-un singur exemplar. In ’48 ne-am reunit la Bucuresti, in anul I de facultate. Radu Petrescu si Mircea Horia Simionescu faceau Filologia. Eu, datorita prieteniei tatalui meu cu Mihai Ralea, m-am inscris la proaspat infiintata Facultate de Pedagogie-Psihologie (unde acesta din urma fusese numit decan). Aceasta a fost perioada lecturilor furibunde. Nu mergeam la cursuri, fiindca, exceptindu-le pe cele tinute de Calinescu, Vianu si Ralea, intr-o oarecare masura, restul nu aveau valoare, fiind «contributii ale tovarasului Stalin la dezvoltarea filologiei». Boema universitara a luat sfirsit la un moment dat, fiindca m-a ajuns din urma dosarul. Eram copil de detinut politic (tata a fost arestat in ’47 si in ’52-’53). Am un roman, Confesiuni paralele, in care eroul da mereu declaratii false. Eroul acela sint eu. Pentru ca eu, ca sa termin facultatea, am tinut-o cu autobiografii false. [...] Mereu faceam completari, pentru ca am avut norocul sa am de-a face si cu oameni care imi treceau cu vederea minciunile. [...] am reusit s-o duc in felul asta pina in 1952, cind Gheorghiu-Dej a hotarit sa fie exmatriculati toti fiii de «fosti». Absolvisem, dar nu mi-am putut da licenta si am ramas fara diploma“.
Tot in Ziarul de duminica sint recenzate doua din cartile premiate de Asociatia Scriitorilor din Bucuresti. Despre romanul lui Vasile Andru, Dan C. Mihailescu conchide: „Un roman bizar si cuminte al unui prozator... asisderea“. In schimb, despre volumul de versuri underground al lui Liviu Uleia, Ioan Es. Pop e nevoit sa recunoasca faptul ca „hotarit lucru, omul Uleia nu e de regasit in poezia sa“, astfel incit, in locul unei cronici, ne este oferita o marturisire a autorului.


Numarul 7-8/2000 al revistei craiovene Mozaicul are ca tema „istoria celuilalt“. Am retinut, in primul rind, articolul de fond al lui Adrian Marino (Doua Romanii ideologice) si, la sectiunea de „documente“, situatia scolara a elevului Eugen Ionescu, care, in 1928, a fost exmatriculat de la Sfintu Sava pentru absente nemotivate, continuindu-si studiile, in urma aprobarii Ministerului Instructiunii, la Liceul Carol I din Craiova, unde va deveni si bacalaureat. Arhivele inregistreaza media generala de 5,67. Rezultatele cele mai bune sint – previzibil, nu? – la franceza si romana. La matematica – 4 pe linie, iar la elina – 3. In rest – 7 la germana, 5 la istorie, gimnastica si „desemn“, 5, 67 la religie si muzica vocala... Si cind te gindesti cite nulitati iau astazi bacalaureatul cu medii de 8, 9 si 10...
Semnalam cu bucurie reaparitia, dupa trei luni de absenta, a revistei basarabene Contrafort. Ca de obicei, sumarul este bogat si divers, cu multe lucruri de citit, incepind cu editorialul lui Vitalie Ciobanu despre situatia-limita pe care o traverseaza Basarabia in momentul de fata si terminind cu interviul luat de El Pais semanal lui Mario Vargas Llosa, reluat in traducere pe ultima pagina a Contrafortului. Punctul de maxima atractie il constituie insa amplul grupaj despre un eveniment pe care l-am tratat si noi, la vremea sa: Literatur Express Europa 2000. In cadrul acestui grupaj, retinem in primul rind „jurnalul pe doua voci“ (Cronica unui periplu literar) al lui Vasile Garnet si Vitalie Ciobanu. Urmeaza o sectiune bogata de interviuri, realizate de aceiasi Vasile Garnet si Vitalie Ciobanu. Printre protagonisti – membri ai delegatiei romane de scriitori participanti la acest tren al prieteniei: Nicolae Prelipceanu, Adrian Popescu, Andrei Bodiu. E de mentionat si amplul interviu cu Richard Wagner despre literatura germana si cea romana, integrare europeana, statutul scriitorului, postmodernism, traduceri... Dintre participantii la Literatur Express Europa 2000 au fost intervievati si scriitori din republici foste sovietice: Cinghiz Abdullayev din Azerbaidjan si scriitorii gruzini Lascha Bugadse, Giorgi Achwlediani si Lascha Bakradse. Opinii diverse, incomode, libere, intotdeauna interesante.
Sintem informati, de asemenea, ca revista Contrafort si-a deschis propriul site pe Internet. Adresa este http://www.contrafort.md. Varianta electronica contine o pagina de dialog cu cititorii.


conflict

Revenim la numarul 7-8/august 2000 al revistei iesene Timpul, despre care am mai vorbit in aceasta pagina. Remarcam din sumar un articol polemic foarte dur semnat de Codrin Liviu Cutitaru la adresa lui O. Nimigean si Michael Astner (Teutoni si scutieri. Tablou idilic), pe care, pentru a nu da de inteles ca am vrea sa asociem intr-un fel sau altul acuzele lui Cutitaru nevinovatelor noastre observatii, am preferat sa il aminam pentru conflict-ul de saptamina aceasta. Polemica este una interna. Concret: proaspat intors din strainatate, Codrin Liviu Cutitaru constata ca in numarul din iunie al Timpului, deci in absentia, a fost atacat de catre cei doi opinenti si colegi pentru motive diverse, dar care, toate, converg – in mod evident – catre o despartire ideologica, literara s.a. Mai trist e ca s-a ajuns la folosirea unor calificative exagerate, la epitete inflamate... Ce reproseaza Cutitaru: mai intii, „cruciada“, „razboiul total“ pe care O. Nimigean („Don Quijote“) si Astner (un „Sancho Panza... teuton“) l-ar fi declansat impotriva sa. Nimigean ii „atacase“ primul volum, Istoria depersonalizata, incepind cu „lipsa de stil“. Cutitaru nu il contrazice in aceasta privinta, dar contraataca dur: „Ramin, totusi, stupefiat de constatarea lui O. Nimigean caruia s-ar putea sa-i straluceasca stilul, lipsindu-i insa mai curind opera. Cu articolase zeflemitoare si poezii care nu au convins pe nimeni de geniul tau, la patruzeci de ani, poti fi cu greu o autoritate literara.“ Ii reproseaza, totodata, contraopinentului sau necunoasterea teoriei critice contemporane si mersul lucrurilor in literatura mondiala, dublate de blocarea in prejudecati vetuste, de grup inchis. Nici in plan ideologic O. Nimigean nu sta mai bine: „De asemenea, ocupindu-se de atitudinile mele filoamericane, O.N. demonstreaza din nou ca nu stie (si nu intelege) foarte multe lucruri legate de Lumea Noua“. Nimigean ar idealiza America „nu in planul realitatii“, ci intr-un plan „construit, fictional, mediat, probabil, hollywoodian“.

O alta chestiune litigioasa priveste atitudinea lui Codrin Liviu Cutitaru fata de grupul de tineri scriitori de la Iasi sustinut de catre O. Nimigean. O opinie in fond legitima, pe care o face, de data asta, publica: „Acum am ocazia unei explicatii directe. Intristator mi se pare ca toti cei sustinuti de catre dl. Nimigean in ultima vreme – cu extrem de putine exceptii (pe care le-am remarcat la rindul meu) – sint complet netalentati. [...] Incet-incet, dl. Nimigean devine victima propriilor sale optiuni din tinerete. In jurul sau s-a creat o confrerie cu nivel cultural de biblioteca judeteana care il forteaza sa depuna, inaintea obiectivitatii, juramintul de credinta fata de ea. Rezultatele nu vor intirzia sa apara“. Unul dintre „netalentati“ este „submediocrul“ Michael Astner, un „diletant stralucit“ in toate, al carui articol este „un rechizitoriu tip Gestapo“. Argumentele sale, de „diletant“, sint insa demne „mai curind de lejeritatea balcanica decit de rigoarea teutona“. In cele ce urmeaza citam, fara alte comentarii, replica necrutatoare a lui Codrin Liviu Cutitaru: „Mi-e rusine pentru rusinea d-lui Astner de a discuta (cu dumnealui) pe o astfel de tema“. „Desi mi-a trecut prin mina, cartulia dumnealui a fost directionata urgent (cu grija nemteasca) spre finalitati de utilitate publica“. „Ciudat este faptul ca M.A. da lectii de limba romana, limba pe care dumnealui o vorbeste ezitant si simplist“. „Prin stilul domniei sale (tot are M.A. – ca si O.N. – obsesia stilului), incilcit, sec si confuz, nu se ridica nici la nivelul pamfletului vadimopaunescian [...] sesizabil macar in umorul grobian. Alaturi de domnul Nimigean, el reuseste sa ofere doar un tablou idilic: acela al unui Don Quijote cu scutierul sau obedient“. E greu de crezut ca, in aceste conditii, „partile“ impricinate se vor mai intilni in paginile revistei iesene. Regretam insa ca, indiferent de argumentele aruncate in focul bataliei, multe, probabil, juste, Codrin Liviu Cutitaru s-a coborit el insusi la ironii, credem, deplasate privind originea lui Michael Astner.
In acelasi numar al revistei Timpul mai remarcam articolul nervos al lui Radu Andriescu despre 40238 Tescani, articolul taios al Gabrielei Gavril despre Tentatia mizantropiei de Cristian Badilita, sagetile polemice ale lui Liviu Antonesei si Radu Pavel Gheo impotriva lui Alex. Stefanescu, caruia ii neaga, pe buna dreptate, dreptul moral de a-i da lectii de „dizidenta“ lui Dan Petrescu, si, nu in ultimul rind, opiniile incomode ale lui Mircea Mihaies, Liviu Ioan Stoiciu si Dorin Spineanu despre hibele jurizarii premiilor literare din acest an (si nu numai). Cu privire la neacordarea premiului pentru proza pentru 1999 de catre Uniunea Scriitorilor, Mircea Mihaies opineaza ca „A fost un fel de semnal de alarma, o incercare de a atrage atentia ca ceva nu merge bine“. In schimb, Liviu Ioan Stoiciu e de parere ca „nu a fost un an grozav, nici un an prost pentru proza“ si ca, „intr-un fel sau altul, premiile ASPRO sint mai convingatoare decit cele ale Uniunii Scriitorilor s…t La Uniunea Scriitorilor exista o problema. Se fac jocuri de culise pe fata, ca sa spun asa. In urma unor scandaluri de presa, la care am participat si eu – ba chiar le-am initiat –, anul acesta au incercat sa renunte si s-a ajuns la un paradox. Cei vizati, cei din nomenclatura Uniunii Scriitorilor s…t s-au recuzat, pentru ca si-au dat seama cit de irespirabila devenise atmosfera. Trebuia sa se schimbe ceva. Iata ca s-a schimbat: au iesit ei si au venit aproape in majoritate scriitori optzecisti, dar optzecisti frustrati, optzecisti care – in mod ciudat! – nu sint prinsi in ASPRO si au senzatia ca acolo, la ASPRO, sint priviti cu multa condescendenta.