Dacă pînă acum părea că
festivalurile de film documentar din România prind doar în
oraşele de provincie (cel mai important fiind de departe Astra Film
Sibiu), Centrul Ceh a dovedit că şi în Capitală se poate
organiza cu succes un asemenea eveniment cinematografic cu implicaţii
în viaţa comunităţii.
One World, cel dintîi festival de
film documentar dedicat drepturilor omului din Europa Centrală şi
Răsăriteană, a fost iniţiat la Praga, în 1999, şi s-a
extins apoi în multe alte ţări, inclusiv dincolo de graniţele
bătrînului continent. În 2008, Centrul Ceh din Bucureşti
a organizat şi la noi o primă ediţie a evenimentului, însă
doar anul acesta One World Romania (18-23 martie) a căpătat
amploarea şi vizibilitatea pe care le merită.
Tematica festivalului nu este atît
de restrictivă pe cît am putea crede, deoarece majoritatea
documentarelor recente abordează, într-un fel sau altul,
drepturile omului în lumea de azi. Cele 35 de filme incluse în
program (selecţionate de Monika Stepánová, directorul
Centrului Ceh, împreună cu Alexandru Solomon, unul dintre cei
mai importanţi documentarişti români) au putut fi împărţite
în cinci secţiuni diferite (nu şi singurele posibile): „După
20 de ani“, „Filmul ca tratament“, „La graniţă“,
„Prezentul la control“ şi „Trecutul imperfect“. Cum la noi
cultura documentarului lipseşte (pentru marea majoritate a românilor
genul se limitează la reportaje şi la producţii ale unor posturi
străine specializate), organizatorii au avut iniţiativa de a
continua proiecţiile cu scurte discuţii, în care au fost
implicaţi invitaţii festivalului, oferindu-le astfel spectatorilor
posibilitatea de a-şi exprima opiniile despre filmele prezentate.
Din Birmania, la Rahova şi Jilava
Un program special a fost dedicat anul
acesta situaţiei tragice din Birmania – o ţară cu aproximativ 50
de milioane de locuitori, care trăiesc în teroare, privaţi de
drepturile lor fundamentale de către dictatura militară opresivă
şi represivă. Pentru acest program, Centrul Ceh l-a invitat la
Bucureşti pe Ashin Sopaka, un călugăr budist care a părăsit
Birmania în 2002 şi trăieşte acum în Germania, unde
organizează „Marşul pentru pace“ şi militează împotriva
abuzurilor abominabile comise de regimul totalitar din ţara sa
natală.
O altă iniţiativă excelentă din
cadrul festivalului a purtat numele „Filmul ajunge la penitenciar“.
Două documentare remarcabile au fost proiectate, în prezenţa
deţinuţilor (numiţi eufemistic „rezidenţi“) şi a unor
reprezentanţi ai ONG-urilor şi ai presei, în penitenciarele
Rahova şi Jilava. Am avut astfel şansa să asist la proiecţia
filmului ceh René (pentru care regizoarea Helena Trestíková
a urmărit, timp de două decenii, viaţa personajului său, un
recidivist devenit scriitor, cu scurte pauze de libertate între
lungi perioade de detenţie), în atmosfera apăsătoare din
Penitenciarul Rahova (unde, acum, nu mai sînt „vieţaşi“,
ci arestaţi preventiv şi „în tranzit“), alături de vreo
50 de „rezidenţi“ (printre care se aflau şi analfabeţi). La
discuţiile de după proiecţie, aceştia nu păreau interesaţi să
discute filmul, pe care oricum îl comentaseră pe parcurs. Ei
s-au lamentat că, la ieşire, nimeni nu le va oferi un loc de muncă
(concluzia inevitabilă: „înainte era mai bine“) şi au
încercat să afle de la moderatori (psihologul Răzvan Bălan
şi Dana Cenuşă de la Direcţia Penitenciarelor) cît mai
multe despre ce poate face Statul (privit moromeţian) pentru a le
îmbunătăţi situaţia.
Dacă majoritatea documentarelor din
programul One World sînt producţii recente, două excepţii mi
s-au părut bine-venite. Videogramele unei revoluţii (1992) şi
Absent din prezent (1995), semnate de regizorul-invitat Andrei Ujică
(primul, alături de Harun Farocki, dintre părinţii filmului-eseu
din Germania), fac parte dintr-o trilogie despre căderea
comunismului, care se va încheia în curînd cu
Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu. Ele au fost proiectate la
Centrul Ceh, în faţa unei săli arhipline (mulţi spectatori
au fost nevoiţi să le urmărească stînd în picioare),
şi au fost urmate de dezbateri aprinse (moderate de Emil Hurezeanu
şi, respectiv, de Alex. Leo Şerban). Filmele de montaj ale lui
Andrei Ujică (cineast născut în Timişoara şi stabilit din
1981 în Germania) ar trebui să devină materiale didactice în
licee, folosite la orele de istorie recentă, pentru ca elevii de azi
şi de mîine să înţeleagă ce a însemnat
comunismul, în România şi în lume. De exemplu,
Videogramele... (care a fost proiectat şi discutat şi la
Penitenciarul Jilava, în prezenţa „rezidentului“ Victor
Atanasie Stănculescu) are ca personaje principale televiziunea
(mediul de informare – şi de manipulare – care predomină în
epoca noastră) şi camerele de filmat „subiective“ (imaginile
surprinse între 20-25 decembrie 1989, la Timişoara şi, mai
ales, la Bucureşti, sînt inteligent montate şi comentate cu
parcimonie din off). Cu un asemenea program excelent (eu unul nu am
văzut nici un documentar neizbutit), One World are un viitor frumos
în România.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters