OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Acum vreo doua saptamini am observat ca o prietena cercetatoare din „vest“ si-a trecut in prezentarea biografica de pe site-ul institutiei unde lucreaza numai publicatiile aparute in „vest“. Zona ei de interes de cercetare este Europa de „est“ si a publicat citeva studii si in volume aparute in Romania. Totusi, pentru a se prezenta in fata unei institutii americane prestigioase, a decis sa excluda publicatiile romanesti.

Dincolo de un oarecare disconfort personal de natura geografica si un altul mai general legat de pozitionarea si respectul cercetatoarei fata de zona cercetata, am fost neplacut surprinsa de ceea ce, la momentul respectiv, am etichetat drept neonestitate academica. Cu alte cuvinte, daca nu respecti un mediu editorial, de ce mai publici acolo? Iar daca ai publicat, de ce iti este rusine sa faci cunoscut acest lucru? Sigur, un volum colectiv aparut la Routledge are mai mare greutate decit unul aparut la o editura romaneasca. Pe de alta parte, atita timp cit sustii ca te contopesti cu zona pe care o cercetezi, ca prin ceea ce faci vrei sa faci o lume mai buna in acest colt de Europa, sa participi la munca de demascare si de eliminare a discriminarii, a rasismului si a sexismului, ar fi firesc si consecvent cu tine insati sa vrei sa publici in Romania, iar acest lucru sa constituie un merit, nu o jena. in plus, dincolo de aceste consideratii legate mai mult de dinamica relatiei subiect-obiect de cercetare, atita timp cit articolele respective iti apartin, este o chestiune de onestitate academica prezenta lor in lista publicatiilor.

Cazul Antohi m-a facut sa-mi reevaluez categoriile. Toti sintem tentati sa facem comparatii, unele indreptatite, altele mai putin. in functie de investitiile emotionale sau intelectuale, depunem mai multa sau mai putina munca la construirea acestor comparatii si, de multe ori, la dinamitarea altor posibile comparatii. De fapt, acest al doilea tip de efort mi se pare foarte interesant si este extrem de bine ilustrat de editorialul semnat de Pavel Lucescu in Cotidianul (25 octombrie). Sorin Antohi a colaborat cu Securitatea ani in sir, a dat informatii despre cunostinte si prieteni apropiati. Mona Musca a colaborat cu Securitatea pentru scurt timp si a scris citeva note informative despre studenti straini, informatii de pe urma carora nimeni nu a avut de suferit. Totusi, Mona Musca este licheaua lichelelor, securista securistilor, o specie subumana care iti intoarce stomacul pe dos – moralistul Liiceanu a avut grija sa nu o citim in alt chip.

Sorin Antohi, pe de alta parte, este „draga Sorin“, Omul care a avut un enorm curaj, care s-a eliberat de piatra de pe propriul suflet, care s-a dezgolit pina la os ca sa apara in fata noastra si a prietenilor turnati mai pur si mai bun ca niciodata. Unii ar putea spune ca este o deformatie profesionala, dar lentila mea feminista nu poate sa nu observe fraternitatea dintre stiloul domnului Liiceanu (si al multor altor domni) si dosarul domnului Antohi. Ce este si mai interesant, fraternitatea aceasta functioneaza si chiar se intrece pe sine, incercind sa omoare din fasa orice posibila comparatie, chiar si atunci cind nu mai este cazul. Daca in privinta colaborarii cu Securitatea cele doua cazuri – Musca si Antohi – aveau nenumarate puncte comune extrem de evidente, mai putin linsarea publica, in privinta neonestitatii academice cazul lui Antohi nu mai trimitea atit de deranjant de evident la Mona Musca. Totusi, din exces de zel (sau de fraternitate) editorialul din Cotidianul ne impinge sa cautam puncte comune pe care, la o privire mai atenta si spre nefericirea autorului, le vom gasi.

Sorin Antohi, profesor la Central European University (CEU), prorector al acestei institutii de invatamint superior, director al unui centru de studii istorice din cadrul CEU pe parcursul a aproape zece ani, autor a numeroase studii stiintifice extrem de valoroase, nu are titlul de doctor. Exista si alti oameni de cultura in intreaga lume care nu au sau nu au avut niciodata titlul de doctor, dar care au contribuit in mod esential la producerea de cunoastere in diverse domenii. Titlul de doctor, pina la urma, este doar o hirtie. Mult mai importante sint studiile realizate, activitatea stiintifica si de cercetare, crearea unor spatii in care sa aiba loc dezbateri, influenta pozitiva asupra comunitatii academice in general. Sorin Antohi a facut toate aceste lucruri. Mai mult, in ultimii ani au aparut diverse scandaluri legate de felul in care se obtine titlul de doctor in Romania. Unii ar spune chiar ca doar daca nu vrei nu poti deveni doctor in universitatile romanesti. in aceste conditii, de ce ar fi o problema atit de mare ca Sorin Antohi nu are doctorat? Si ce legatura are lipsa doctoratului lui Antohi cu Mona Musca?

Raspunsul la prima intrebare se afla undeva la intersectia dintre regulile institutionale si onestitatea academica. Universitatea este o institutie birocratica. Ea functioneaza pe baza unor reguli stricte, ascensiunea pe scara ierarhica nu se poate produce decit prin indeplinirea unor formalitati, iar detinerea titlului de doctor este una dintre ele. Iar sa pretinzi ca ai titlul de doctor cind, in realitate, nu l-ai obtinut este lipsit de etica. Sorin Antohi a ales calea imposturii, desi stia foarte bine aceste lucruri. Dovada acestui fapt este demisia lui din toate functiile universitare imediat ce a aflat ca minciuna veche de zece ani a fost descoperita. Un gest laudabil, singurul posibil de altfel, si fara cale de intoarcere. Conducerea universitatii a acceptat demisia fara a incerca vreo reconciliere a situatiei, lucru cu totul imposibil. Neonestitatea academica nu are cum sa fie inteleasa si cu atit mai putin acceptata sau iertata.

Daca in cazul dosarului Securitatii cuvintul-cheie era „nuante“, lucrurile nefiind decit in putine cazuri exclusiv albe sau exclusiv negre, in cazul onestitatii academice nuantele nu exista. Sorin Antohi stie regulile jocului si a abandonat partida in momentul in care s-a dovedit ca trisa. Calitatea si valoarea jocului de pina acum nu le pune nimeni la indoiala, ca dovada nu va fi sanctionat pentru ca a trisat.
Cred ca aici se afla raspunsul la cea de a doua intrebare. Tot aici este vizibila – din nou – fraternitatea stilourilor. Contrar argumentului lui Lucescu, asemanarea intre dosarul Monei Musca si doctoratul lui Sorin Antohi nu este numai impostura, ci, mult mai important, valoarea contributiilor lor, in ciuda imposturii. Si, tocmai din cauza necesitatii tratamentului similar, de aceasta valoare se teme Lucescu in momentul in care tine sa atraga atentia asupra posibilei „greseli“ de comparatie, sustinind ca, daca pina la un punct cele doua cazuri se aseamana, exista un aspect in care ele difera, si anume in investitia de incredere.

Este, bineinteles, un artificiu. increderea de care beneficiaza un profesor din partea studentilor/telor este cel putin la fel de profunda ca cea de care beneficiaza o politiciana din partea electoratului. Diferenta nu este in investitia de incredere, ci in cea de fraternitate a stilourilor. De care Mona Musca nu beneficiaza... din lipsa de nuante.
Cazul Antohi m-a afectat personal. Comparativ, in primul moment am fost tentata sa o consider pe prietena mea „vestica“ si neonestitatea ei academica drept o copilarie. Totusi nu as fi consecventa cu mine insami si ar insemna ca pun in functiune de data aceasta o „suroritate“ a stilourilor cit se poate de selectiva si, deci, partinitoare. Onestitatea nu este in mod strict legata de calitatea operei, iar cele doua aspecte trebuie clar delimitate si judecate separat.
Autoarea este asistent la Universitatea din Bucuresti si doctorand la Central European University, Budapesta