Ismail Kadare
Palatul viselor
Traducere de Marius Dobrescu
Editura Humanitas, Bucureşti, 2007,
212 p.
Scrisă între 1976 şi 1981,
cartea lui Ismail Kadare, Palatul viselor, cu titlul iniţial
Slujbaşul de la palatul viselor, îşi găseşte varianta
finală abia în 1990, cînd, în sfîrşit,
poate fi publicată. Apărut şi la noi în 2007, romanul
înfăţişează cititorului o lume absurdă, în care
tărîmul incontrolabil al viselor este supus unei analize
minuţioase. Absurdul, într-o manieră ce aminteşte de Kafka,
are în vedere mecanismul de conducere al S.U.O (Statele Unite
Otomane), în care instituţia de bază este aceea care se ocupă
de selecţionarea şi interpretarea viselor supuşilor, ghidîndu-se
după ideea că acestea indică starea reală a imperiului.
Palatul Viselor, sau Tabir-Saray,
instituţie ermetică, ai cărei angajaţi sînt percepuţi de
popor într-o aură de fantastic, învăluiţi în
mister, nu este decît un imens edificiu, care, de sute de ani,
ţine sub control gîndurile şi imaginile venite de pe
teritoriul instabil al oniricului. Slujbaşii de la Tabir-Saray
operează cu instrumente lipsite de precizie pentru a interpreta
visele, încercînd să decripteze hăţişul unui vis cu
ajutorul simbolurilor, deci al unor chei care sînt la fel de
(im)precise precum cărţile de tarot. Funcţionarii din această
instituţie de control al impulsurilor venite din subconştient se
aseamănă unor călăi, care vor să închidă incontrolabilul
într-o serie de tipare fixe, procustiene. Parabolă a
sistemelor totalitare, Palatul viselor se înscrie într-o
linie în care se regăsesc şi Kafka, prin Castelul sau
Procesul, Orwell, cu 1984, sau Huxley, cu Minunata lume nouă, toţi
creînd o lume în care absurdul devine lege, macerînd
în labirintul său orice urmă de umanitate.
Tabir-Saray, asemenea castelului lui
Kafka, este simbolul birocraţiei totalitare, unde ascensiunea,
într-adevăr posibilă, implică nu numai un rang superior, ci
şi adîncirea în arbitrar – de la simpla înregistrare
a viselor la alegerea Marelui Vis trimis săptămînal
sultanului. Avansarea în acest sistem se dovedeşte relativ
simplă pentru Mark-Alem, membru al influentei familii Qyiprilii.
Integrat iniţial la „Selecţionare“, Mark-Alem trebuie doar să
identifice visele care i se par importante pentru a fi trimise la
„Interpretare“, unde va fi promovat în curînd. Va
urca la rangul de şef al maeştrilor Marelui Vis şi, în
final, la funcţia de locţiitor al directorului. Personajul lui
Kadare se integrează în ritmul mecanizat al funcţionarilor,
care muncesc pînă cînd clopotul care anunţă pauza sau
sfîrşitul programului îi face să se ridice, la fel de
mecanic, de la mesele de lucru.
Treptat, cititorul înaintează
alături de Mark-Alem în ierarhia acestei instituţii, care,
alături de importanta secţie a „Interpretării“, cuprinde şi
sectorul „Tabir Secret“, ce se ocupă cu prelucrarea viselor pe
care oamenii refuză să le trimită, dar despre care se află,
totuşi, prin metodele speciale ale statului (iată o aluzie la
totalitarism şi la mijloacele sale, ce nu ţin seama de nici o
limită, pentru a afla informaţii). Superior este sectorul
„Baş-Visului“ sau al „Marelui Vis“, care se ocupă de
alegerea celui mai important vis, adică a aceluia care are legătură
cu siguranţa stăpînirii şi care va fi prezentat sultanului
în cadrul unei ceremonii.
La prima vedere, ideea de Mare Vis ar
implica o recompensă pentru cel care l-a trimis, însă
„cîştigătorul“ ajunge să fie anchetat în „Camerele
de izolare“. Oficial, ancheta e justificată prin necesitatea
obţinerii de informaţii suplimentare, dar, în fapt, aşa cum
bănuieşte şi Mark-Alem, adevăratul motiv al încarcerării
este uitarea visului, în urma unor interogatorii epuizante,
fiind vorba, de fapt, despre spălarea creierului. Ieşirea din
aceste camere are o singură variantă – sicriul. Palatul viselor
se conturează, astfel, ca o distopie, în care aparenta ordine
ascunde un mecanism ce stă la baza unei lumi care funcţionează
anormal.
Graniţele interpretării unui vis sînt
instabile, orice vis poate fi analizat în multiple perspective,
decriptarea dezvăluind un simplu coşmar sau, la cealaltă extremă,
un atentat împotriva puterii. De asemenea, un vis se poate
interpreta şi în funcţie de interesele, de conflictele
existente la nivelul conducerii. Astfel, însăşi familia lui
Mark-Alem, invidiată de-a lungul timpului chiar de stăpînire,
cade sau se înalţă în funcţie de interpretarea
viselor. Tragic este că, în timp ce Mark-Alem urcă în
sistem, unchiul său, din pricina interpretării unui vis, este
condamnat la moarte, acuzat că unelteşte împotriva
stăpînirii. Deciziile nu pot fi decît arbitrare,
ilogice, atîta vreme cît motivaţia lor se întemeiază
pe un tărîm al tenebrelor, pe continentul întunecat al
somnului, „unde se nasc lumina şi bezna omenirii, mierea şi
otrava, măreţia şi nimicnicia ei“.
Cei care pătrund în Palatul
Viselor, pe ale cărui nesfîrşite săli şi culoare Mark-Alem
se rătăceşte adesea, pierd treptat contactul cu realitatea,
simţindu-se dezorientaţi în lumea de afară. Pentru că
visele devin realităţi înfrumuseţate sau deformate, în
orice caz, mai pline de culoare şi mai bogate, viaţa reală pare
cenuşie, lipsită de farmec. Trăind în acea lume a somnului,
a coşmarelor, a mesajelor venite din subconştient, cei care le
studiază se află la graniţa dintre vis şi realitate, ajungînd
să-şi pună întrebarea dacă nu cumva tărîmul viselor
reflectă adevărata lume.
Din caleaşca pusă la dispoziţie de
serviciu, Mark-Alem refuză să fie atras de vreun semnal din afară.
O singură dată, în final, privirea i se odihneşte fascinată
pe curmalii înfloriţi. Acest semnal de viaţă şi frumuseţe
este cu atît mai ironic cu cît devine un simbol al
morţii: Mark-Alem, cu ochii scăldaţi în lacrimile în
care joacă lumini şi umbre, îşi doreşte ca pe piatra
funerară să îi fie dăltuită o creangă de curmal înflorit.
O posibilă interpretare este că, odată intrat în sistem,
drumul înapoi nu mai este accesibil.
Absurdul acestui sistem, bazat atît
de arbitar pe impulsurile necontrolate din timpul somnului, nu este
exprimat direct de Ismail Kadare, astfel încît romanul nu
este atins de aspecte teziste. În carte, totul pare firesc,
mecanismul este indestructibil şi atotputernic, iar Palatul Viselor,
un spaţiu unde sînt admişi doar privilegiaţii. Un singur
personaj îşi exprimă scepticismul faţă de Palat, acelaşi
personaj care va fi executat, unchiul lui Mark-Alem: „dintre toate
mecanismele statului, Palatul Viselor este singurul care rămîne
în afara voinţei oamenilor. Este cel mai impersonal, cel mai
orb, cel mai fatal, deci şi cel mai aproape de stat“.
Înregimentarea în sistem
este completă, nimeni nu pare conştient de absurditatea şi de
monstruozitatea unei asemenea conduceri. Sentimentul de revoltă –
înăbuşită, ce-i drept, în romanul lui Orwell, 1984,
dar care oferea vaga speranţă că poate cineva se va mai trezi din
acel lung coşmar – nu transpare în Palatul Viselor. Avînd
parcă în fundal acel ţipăt mut al lui Münch, romanul
lui Ismail Kadare adaugă încă o mărturie şi un avertisment
la adresa absurdului ce organizează regimurile totalitare. Palatul
Viselor este, de fapt, locul în care inefabilul devine
palpabil, iar coşmarurile se transformă în realitate.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters