OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Vineri 4 octombrie a.c. au fost sarbatorite la Tirgu Mures trei personalitati aflate de mult timp pe „agenda“ internationala: Adrian Marino, Doina Cornea, Smaranda Enache, carora presedintele Republicii Ungare, domnul Madl Ferencz, le-a conferit medalia „Crucea Mare de Cavaler al Republicii Ungaria“.
In cazul dlui Adrian Marino, textul diplomei care insoteste medalia e urmatorul: „Presedintele Republicii Ungaria confera medalia «Crucea Mare de Cavaler al Republicii Ungaria» scriitorului si savantului in stiinta literaturii Adrian Marino, pentru dezvoltarea si sprijinirea legaturilor romano-maghiare“ (in traducere, dupa originalul din limba maghiara). Semneaza: Madl Ferencz, Budapesta, la 2 octombrie 2002.

Doua aspecte ale unui eveniment de o asemenea importanta ne surprind neplacut: absenta din cadru a oficialitatilor administrative sau culturale romanesti si „discretia“ mediatica. Pina la ora la care scriu, abia Romania libera s-a angajat sa faca public gestul de onorare a celor trei personalitati si de omagiere a unui mare om de cultura roman, care este incontestabil dl Adrian Marino. Distinctia conferita de presedintele maghiar e binevenita intr-un moment delicat, cind dl Adrian Marino refuza cu sila si amaraciune sa replice unor articole denigratoare (capitolul O sinteza ambigua din cartea lui Dan Petrescu Deconstructii populare, Editura Polirom, 2002, pp. 116-132 si recenzia aceluiasi volum din Romania literara, august 2002).

Socotesc jenant faptul ca nu s-a aflat pina azi un condei de recunoscuta autoritate (exceptie face Stefan Borbély) care sa se alature si sa sustina pozitia lui Adrian Marino. Lucrarile de sinteza ale lui Adrian Marino pot sa nu fie in „consonanta temperamentala“ cu preferintele altor oameni de litere. Este si cazul lui Dan Petrescu, pentru a carui tinuta civica si intelectuala am o veche pretuire (de n-ar fi decit Iasul si toate amintirile sale…). Alex. Leo Serban a comparat bine inspirat, intr-o interventie recenta, Deconstructiile populare cu volumul lui Eugen Ionescu NU. El si Luminita Marcu au subliniat fara putinta de tagada eruditia, rigoarea, dar si verva stilistica a lui Dan Petrescu. Ma alatur lor, socotind remarcabila („definitiva“ spune Alex. Leo Serban) analiza pe care Dan Petrescu o face romanului Ravelstein de Saul Bellow, impreuna cu alte materiale de o sfredelitoare luciditate. Nu ma alatur insa paginilor pe care i le consacra lui Adrian Marino.

In primul rind, am senzatia ca nu dl Marino este cel vizat, ci mai cu seama Sorin Antohi, initiatorul si coautorul volumului de dialoguri cu Adrian Marino, Al treilea discurs (Editura Polirom, 2001). Citeva rinduri acide la adresa lui Sorin Antohi, trimiterile la conditia lui de „navetist“ intre tara si Europa Centrala ori Occident, imi sustin aceasta intuitie: ceva s-a dereglat in relatia dintre fostii ieseni. Dar, in orice conditii, acceptind sau intelegind – cum spuneam deja – inaderenta temperamentala cu opera lui Adrian Marino (ne mustra adeseori pentru absenta vastelor sinteze culturale!), socotesc acuzele publice pe care Dan Petrescu i le aduce lui Adrian Marino nedrepte si nedemne de un talent ca al sau, avind el insusi o biografie ce n-a fost ocolita de traumatisme sau de marginalizare in anii dictaturii lui Ceausescu.

Liniile de atac asupra lui Adrian Marino tintesc in paralel opera sa de sinteza literara si persoana carturarului. Voi incerca sa le iau pe rind, demers dificil, penibil, fiindca Dan Petrescu suprapune si „amesteca“ cele doua planuri pentru argumentarea necesara polemicii sale cu „fenomenul cultural“ Marino. Asadar, ce aflam despre lucrarile savantului? In primul rind, genericul sub care sint clasate, O sinteza ambigua, ma depaseste. Dan Petrescu se prevaleaza, in demonstratia sa, de cuvintele lui Adrian Marino din dialogul cu Sorin Antohi, in care marturiseste ca facea rapoarte pe care le inainta Comitetului de literatura comparata, care le prezenta Academiei de Stiinte Sociale si Politice, „de unde ajungeau la Comitetul Central“, deoarece: „o mina spala pe alta, era un fel de complicitate generala. Situatia s…t era ambigua. Dar ambigua in sens pozitiv…“ (din Al treilea discurs, p. 27, p. 118 la Dan Petrescu, op.cit.). Asupra acestui aspect voi reveni. Sa retinem, insa, ca Dan Petrescu se inspira din frazele citate si pe alte asemenea declaratii extrase (in mod selectiv, decontextualizat) din Al treilea discurs pentru a pune in lumina „ambiguitatea“ comparatistului si teoreticianului literar.

Astfel, 1) Adrian Marino ar fi prada unei antinomii literare, de vreme ce: nu poti fi „literat“ daca fictiunea nu-ti spune mare lucru, prin urmare ce idee de literatura aperi cind n-ai citit „un roman de vreo 30 de ani“. 2) O „antinomie“ majora ar fi aceea ca „Adrian Marino isi arunca la gunoi dintr-o lovitura intreaga activitate savanta, de critic si teoretician al literaturii, comparatist etc.“ atunci cind isi regaseste „adevarata identitate intelectuala“ abia dupa 1989, si anume cea de ideolog anticomunist, antimarxist. In fine, 3) neopasoptismul sau „al treilea discurs“ ar fi o utopie ce-ar trebui sa expedieze Romania in neutralitate politica si nu inspre integrarea euro-atlantica. Iar daca optiunea este drumul alaturi de Occident, – „(neo)pasoptismul nu e defel compatibil cu discursul nr. 3 dat fiind ca reprezinta in fapt discursul nr. 2“ (Dan Petrescu, op.cit., p. 126) –, „discursul nr. 2“, adica cel occidentalizant, e opus discursului nr. 1, autohtonizant, care prevaleaza in Romania, unde discursul nr. 2 n-a patruns in mentalitatea de fond (rurala) a populatiei.

Pentru observatiile 1) privind antinomiile literare si cunoscind indeaproape munca in cotidian a lui Adrian Marino, pot declara fara urma de ambiguitate ca repulsia fata de fictiune e o… butada, „rasfatul“ omului devotat mai presus de orice constructiei teoretice, exasperat, la capatul celor opt decenii de viata, ca nu exista la noi un echilibru intre productia literara teoretica si cea artistica – balanta inclinindu-se mereu in favoarea „scrisului frumos“, in paguba dezvoltarii conceptelor. Adrian Marino citeste tot, chiar a scris depre romane ori despre lucrari de „foiletonistica“ in nu putine cronici de dupa 1989. Apoi cartea elaborata cu Sorin Antohi este rezultatul unui dialog, necenzurat, si nu un discurs savant in care sa introduci nesfirsite paranteze spre lamurirea fiecarei rostiri. Imi inchipui complicitatea ironica a celor doi, in speta cind vine vorba de „romanul (tot mereu) nascut poet“.

2) A spune ca ti-ai regasit „identitatea intelectuala“ dupa 1989, deci poti scrie si – atentie: si! – lucrari cu caracter ideologic (indiferent de justetea sau eroarea discursului) nu inseamna anularea operei precedente. Drept dovada, Adrian Marino si-a continuat investigatiile teoretice, mai concentrate pe istoria literara, spre exemplu, cenzura in Romania, tratata intr-o brosura sintetizatoare, este apoi autorul cazuisticii romanesti intr-o mare si unica deocamdata enciclopedie britanica (Censorship. A World Encyclopedia, editata in patru volume de Derek Jones la Fitzroy Dearborn Publishers, London, Chicago, 2002, Vol. 3, pp. 2042-2048), tema pe care o dezvolta in continuare (vezi fragmentul aparut in Observator cultural Nr. 134, pp. 7-12). Asadar, nici vorba sa fi abandonat cazuistica literara in favoarea „politicului“. Si mai ales, „pacat“ suprem, nu se situeaza pe pozitii radicale. E, prin urmare, „ambiguu“; in continuarea acestui rationament, ne putem intreba daca omul definit drept animal inzestrat cu ratiune nu e fiinta supremei ambiguitati, de vreme ce nu-si suprima fiziologia de dragul „ratiunii pure“/a sfinteniei/aspiratiilor spre absolut etc.?

3) In privinta neopasoptismului, cred ca s-a produs o confuzie atit in termeni (neopasoptismul se bucura de o referinta imediata pentru cei familializati cu istoria Romaniei), cit si la nivelul intentionalitatii ori al receptarii. E adevarat, pentru o mare categorie de cetateni ai tarii (am vazut ce s-a intimplat la alegeri), discursul autohtonist (nr. 1) prevaleaza asupra celui occidentalizant (nr. 2). Confuzia incepe acolo unde lui Adrian Marino i se atribuie o viziune exclusiv culturala in abordarea neopasoptismului, cind el utilizeaza aceast(a) concept/notiune/termen pentru cultura, subintelegind, fara alte comentarii problema civilizatiei. In zilele noastre nu poti formula analize culturale ignorind „infrastructura“ civilizatiei.

Cultura romana de azi nu se cladeste pe un desert, chiar daca pe fondul unei mentalitati deocamdata minoritare. In plus, fie si votindu-l pe Vadim Tudor din teribilism, fronda, exasperare etc., imensa majoritate a tineretului impartaseste o viziune occidentalizanta, fara a-si dispretui din acest motiv patria. Mai este adevarat ca foarte multi vor sa plece din tara, dar ce-si doresc e perspectiva unei minime bunastari, rasplata corespunzatoare a efortului si competentei.
As mai adauga aici exemple de comportament deloc neutru, totusi specifice celui de-al treilea discurs sau oricum i-ati spune: bunaoara, familia Culianu, strabunicul de la Junimea, toti descendentii: au avut vocatie de ctitori, buni romani, activi pe plan cultural si social, in acelasi timp de o perfecta civilitate europeana si de un profesionism asijderea. Ioan Petru Culianu, admirabilul savant de notorietate universala, nu s-a abtinut sa participe din Chicago la dezbaterile societatii romanesti postdecembriste, in loc sa-si savureze binemeritatele succese ori sa se bucure de confortul vietii personale. Vehementa angajamentului sau l-a costat viata. A fost el autohtonist sau mimetic-occidentalizant? Fireste, nici una, nici alta. Doar un roman in exil, cu tinuta si mintea unui homo universalis. Iar disparitia lui ramine una din cele mai mari pierderi ale prea „tinerei“ noastre modernitati.

Revenim acum la cele grav ofensatoare, fiindca om si opera se afla laolalta in bataia unui tir continuu; reluam in discutie presupusa „ambiguitate“ a persoanei Adrian Marino din analiza lui Dan Petrescu. Si aici sint mereu nevoita sa recurg la sectionarea planurilor discursului polemic. Prevalindu-se, cum aratam mai inainte, de citate din dialogul lui Sorin Antohi cu Adrian Marino, Dan Petrescu il acuza in esenta pe teoreticianul literar de calatoriile in strainatate, de cartile-i multe (12) traduse in Occident, ce n-ar avea alta explicatie decit pozitia acestuia de „ambasador“ cultural al regimului totalitar, mai brutal spus – si Dan Petrescu o spune! – „«ambasador itinerant» sub Ceausescu“ (Dan Petrescu, pp. 116-117). „Acest ultim termen“, continua polemistul, „nu trebuie luat strict in acceptia-i diplomatica, ci in aceea de agent de influenta ssubl.mea, M.G.t sugerata lui Luca Pitu de Gheorghe Barbul, traitor in Occident si fost interpret de germana si sef de cabinet al lui Antonescu: in rindurile diasporei noastre, «ambasadorii itineranti» erau numiti mesagerii regimului comunist de la Bucuresti, care-i intoxicau pe emigranti cu o imagine edulcorata a realitatilor din tara…“ (p. 117). Retineti, asadar, din ce directie se lanseaza calificativul dezonorant. Despre unele excese „umorale“ ale lui Luca Pitu mi-au povestit si mie universitari ieseni, fosti detinuti politici, oameni deasupra oricaror suspiciuni… (nu discut acum artistul ori intelectualul). Cit despre „seful de cabinet al lui Antonescu“, am avut nesansa sa intilnesc si eu „pe alte meleaguri“ membrii ai acestei mari familii „ideologice“ despre care prefer sa ma abtin.

In continuare, Dan Petrescu reia de citeva ori argumentul incriminator al calatoriei: „Adrian Marino este unul dintre aceia care au circulat liber in strainatate sub vechiul regim“, dar uita sa adauge, ori nu stie, ca n-a facut nici macar un singur drum pe banii Romaniei, ci ai Societatilor de literatura comparata care-l invitau. Mai departe, intra si Sorin Antohi in colimator, fie pentru ca umbla si el „prin alte locuri «(dintre acelea totusi frecventate de cei doi navetisti)»“ – adica Marino si Antohi, fie pentru ca ambii isi contrazic cel de al treilea discurs cind acesta le provoaca o „sfisiere“ (cf. op. cit., p. 69, la Dan Petrescu, p. 128). La exemplul Israelului pe care-l evoca Adrian Marino pentru a-si exprima „satisfactia ideologica“ in fata unei tari care a pornit „de la zero“, comentariul lui Dan Petrescu n-are echivoc: „…si Romania s-ar construi foarte frumos, in ipoteza ca s-ar bucura de interesul international si nu in ultimul rind financiar rezervat Israelului – caci si neopasoptistii de acolo trebuiau, conform acestui rol, sa importe si ei de undeva niste «forme», pare-se.“ (Dan Petrescu, p. 128)

In concluzie, e infierata „ambiguitatea“ persoanei care, desi nutrind convingeri anticomuniste, calatoreste in strainatate pe timpul lui Ceausescu, ceea ce poate fi explicat doar prin statutul de „ambasador itinerant“. Daca dezvoltam silogismul, toti cei care au pus piciorul in afara granitelor tarii pe timpul comunismului erau obligatoriu „ambasadori itineranti“. Sa-i suspectam astfel pe Liviu Ciulei, Lucian Pintilie, Paul Goma (s-a dus si el si s-a intors intr-o etapa, nu?), pe Mihai Botez, pe sotii Sora, pe Ion Pop, pe Iordan Chimet – care-si dadea banii de piine pe tonele de corespondenta cu cele doua Americi –, pe Alexandru Zub, pe Gabriel Liiceanu etc. etc.? De ce nu pe Nicolae Balota sau, pina la plecarea sa definitiva, pe Vlad Mugur? Lista e si mai lunga, daca-i punem la socoteala pe toti muzicienii, sportivii sau dansatorii, iar apoi, vorba lui Adrian Marino: era si o „ambiguitate pozitiva“. Altminteri, despre ce cultura am mai dizerta ori ne putem chiar intreba unde si-au format eruditia oamenii din generatia lui Dan Petrescu? Nici un totalitarism n-a reusit sa distruga in intregime societatea civila, oricit de firava ar fi fost ea, si nici prioritatile individului. Desigur, statul profita astfel (prin ambiguitate) la nivelul imaginii, si, cum singur spune Dan Petrescu, regimul comunist decimase intelectualitatea, asa ca la un moment dat s-a gindit si la foloasele de pe urma capitalului mult subtiat al valorilor ramase. Erau sa faca toti cei sus-amintiti „greva calatoriei“? Daca Adrian Marino ar fi „intoxicat“ diaspora cu invinovatirea ungurilor (p. 117) pentru a masca realitatea tarii, ar mai fi primit el acum distinctia amintita din mina presedintelui Ungariei „pentru dezvoltarea si sprijinirea legaturilor romano-maghiare“? S.a.m.d.

Poate lua cineva atitudine inchizitoriala fata de un destin depanat in solitudinea studiului vreme de 50 de ani, dupa 14 ani insumind detentia politica si domiciliul fortat, ani de scris recuperatoriu si constructie a unei sinteze imense, de neocolit pentru specialisti (poti fi pro sau contra discursului teoretic al lui Marino, dar ca a ajuns de neocolit o dovedeste lungul capitol pe care Dan Petrescu i-l consacra, dupa cum Adriana Babeti povestea ca volumele lui Marino sint „ferfenita“ de lectura la Universitatea din Timisoara)? Fata de cineva situat in afara oricarei structuri institutionale, fara salariu – traind ani buni numai din leafa sotiei, pensionata ca lector pentru refuzul colaborarii cu „organele“, desi finalizase primul doctorat la catedra unde lucra si scrisese carti, studii, etc.? Poti sa nu fi de acord cu ideologia la care adera o persoana, ii poti indica fisurile ori contradictiile esafodajului teoretic, poti avea rezerve fata de momente ale biografiei sale, dar categoric nu poti si nu ai voie sa formulezi ofense pe baza… a ceea ce a spus „cutare“ ca i-a relatat „cutarescu“.
Imi scapa resorturile acestui tip de „mecanism cerebral“, nici nu ma voi obosi sa le aflu. Spun aici doar ceea ce stiu, ce cunosc nemijlocit. Intr-adevar, nu este nimeni infailibil, tocmai de aceea e uneori reconfortanta igiena tacerii.

Cluj, 7 octombrie, 2002