OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Impactului tehnologiei computerului asupra vietii as we know it e, fara indoiala, spectaculos – si implica, din ce in ce mai vizibil, o dizlocare fara precedent a principiilor metafizicii. O data cu emergenta realitatii virtuale, a cyberspatiului sau a orasului digital, apare si o noua perceptie asupra fiintei umane, intelese ca cyborg (cybernetic organism), avatar digital, identitate on line. Mutatiile produse la nivel existential, in viata fiecaruia dintre noi, constituie ceea ce eseul de fata va numi ontologia virtuala a corpului uman sau postumanul digital. Zdruncinarea ontologiei clasice si aparitia postumanului nu sint fenomene noi; ele au mai fost semnalate (discutate) incepind in special cu Nietzsche si Heidegger si continuind cu avangardismul si postmodernismul, cu poststructuralismul lui Ihab Hassan sau al lui Jacques Derrida. Insa o data cu tehnologia realitatii virtuale si a Internet-ului se adauga noi formulari ontologice postumane: conditia tehnologic-virtuala a digitalizarii umanului. Problematicile ontologiei virtuale sau ale postumanului digital devin cu atit mai acute cu cit, prin intermediul noilor tehnologii, nu doar se teoretizeaza ontologia postumana, ci exista posibilitatea de a o practica, de a o activa existential.

Ideea postumanului in era digitala este asociata, in special, ideii de organism uman cibernetizat – adica de cyborg. Se considera ca umanul este, in prezent, „completat“ cibernetic, fiind greu de precizat in ce masura subiectul devine, de fapt, cyborg, prin implanturi si proteze sau prin integrare perceptiva in tehnologiile computerului. In cele din urma, refigurarea digitala a corpului duce la redefinirea subiectului uman ca ansamblu complex corp-minte. Literatura de specialitate abunda in astfel de asocieri. Cyborg-ul, ca superpozitionare a biologiei si a tehnologiei, este exemplul preferat al postumanului de tip digital.
Termenul de „cyborg“ a fost creat de catre Manfred E. Clynes si Nathan S. Kline in 1960 pentru a desemna un sistem robotic om-masina, autoregulator („self-regulating“), sistem realizat ca o solutie hardware adusa alterarii functiilor corporale in diferite medii terestre si extraterestre. Cyborg-ul ar fi, prin urmare, mai flexibil decit organismul uman in orice mediu inconjurator, datorita capacitatii sale de adaptare. Mai mult decit atit, cyborg-ul, ca legatura intre minte si materie/corp, ofera omului posibilitatea de a-si imbunatati/spori simturile si gindirea.

In cadrul cercetarii tehnoculturale actuale trebuie remarcat, in primul rind, faptul ca orice definitie a cyborg-ului pleaca de la definitia primordiala a celor doi experti in aeronautica. In al doilea rind, acest termen se adauga altor concepte utilizate in istoria ideilor pentru a denota analogia om-masina de-a lungul timpului, precum: corpul/mecanism-ceas, androidul, robotul, iar termenul de cyborgizare completeaza suita notiunilor diacronice de mecanizare, industrializare, sintetizare, artificializare etc. Deseori s-a remarcat faptul ca tehnologizarea umanului a constituit dintotdeauna un proces reversibil, manifestat si sub forma umanizarii tehnologiei, insa doar la nivel metaforic.
Odata cu fondarea stiintei ciberneticii, termenul de cyborg a devenit operabil si la nivel literal: organismul uman este fie protezat, fie cuplat masinii cibernetice. Mai mult decit atit, spre deosebire de celelalte acceptiuni tehnologice diacronice ale intrepatrunderii om-masina, termenul de cyborg aduce cu sine posibilitatea realizarii corpului uman ca un ansamblu, ca un construct de date computeristice. Unii teoreticieni speculeaza pina la a afirma ca interfata dintre computer si utilizatorul uman devine ultima frontiera nu doar in design-ul masinii digitale, ci si in al fiintei umane. Indiferent daca acest tip de mutatie ontologica computerizata este sau nu „ultima“ frontiera a umanului, cyborg-ul si avatarul electronic se ipostaziaza ca o latura a postumanismului digital.

In al treilea rind, trebuie specificat faptul ca ontologia virtuala a cyborg-ului este caracterizata prin doua acceptiuni esentiale ale postumanizarii electronice: protezarea (schimbarea/inlocuirea corpului intern prin implanturi si proteze care dezasambleaza si reasambleaza corpul si simturile) si interfatarea (situarea corpului uman la interfata computeristica pina la obtinerea simbiozei om-computer).
In cadrul protezarii, trebuie facuta initial o observatie de bun simt a mutatiei tehno-ontologice: corpul si tehnologia sint intretesute, in sens literal, deoarece masinile implantate sau protezate dobindesc functii organice, iar corpul este in mod material alterat prin noile tehnologii corporale. Spre exemplu, in bioinginerie, componentele tehnologice suplinesc organele umane, reconstruind corpul natural sau biologic ca pe un corp anorganic, artificial. Din ce in ce mai mult, corpul uman incepe sa fie reconceptualizat ca o hibridizare a organicului cu tehnologicul. In cazul interfatarii, corpul este redefinit ca o interfata masinica, prin conectare la computer in cadrul spatiului virtual, in timp ce interfata realitatii virtuale in-corporeaza (to embody) utilizatorul.

Eseul de fata incearca nu numai sa descrie tipul cyborgic al postumanului, tipul de corp postuman cel mai popular regasit in teoria si in practica erei cibernetice, dar si sa arate ce inseamna a fi corp uman in cadrul postumanismului digital, sa defineasca noul tip de metafizica virtuala din perspectiva umanismului. De asemenea, acest eseu respinge orice abordare imateriala, des-trupata a subiectului uman si foloseste notiunea de virtual in intelesul acesteia de materialitate. Cyborgul este discutat in termenii intruparii entitatii cyberspatiale: virtualul noilor tehnologii computationale nu inseamna imaterial, ci, dimpotriva, materialitate a protezei sau a informatiei digitale la interfata. In ceea ce priveste subiectul uman interfatat, trebuie precizat faptul ca virtualitatea se intrupeaza, cyborg-ul reprezentind corpul organic-virtual, perceptiv conectat in interfata computeristica a umanului.

In directia Deleuze-Guattari a masinilor dezirante si a corpului fara organe, cyborg-ul nu este privit astazi ca un corp organizat ca organism (structuri, granite, organe, ierarhii precis definite, universal stabilite si obiectiv formulate), ci ca flux si dorinta corporala (fluiditate dezorganizata a afectelor, turbulenta a emotiei, flexibilitate contingenta a simturilor, transgresare a limitelor si dihotomiilor, fragmentare subiectiva).
In cadrul organismului uman, organul are o functie particulara, o structura definita, o activitate sistematica, prin urmare se organizeaza. Intruziunea protezei cyborgice in organismul uman poate echivala cu fragmentarea corpului in parti destructurate, cu inlocuirea ordinii biologice prin dezordinea biologico-tehnologica. La nivel cyborgic insa, aceasta destabilitate instaureaza o noua ordine a functionarii organic-masinice. Cyborg-ul e o hibridizare functionala, prin urmare o ordine sau o stabilitate regasita in dezordine/instabilitate.

Recursul la analogia om-masina a fost intotdeauna interpretat in doua directii: fie ca o penetrare a masinicului in organismul uman, fie ca o impunere a ordinii tehnologice intr-un organism nefunctional. De-a lungul timpului, masina a constituit o metafora a mecanizarii: un sistem unitar in care partile sint importante pentru rotunjirea intregului si pentru evidentierea functiei si a structurii de organizare; corpul insusi a constituit un obiect pentru examinarea anatomica a organismului uman: constituirea stiintei anatomiei a avut la baza metafora biologico-masinica a organizarii corporale. Corpul insusi a devenit o metafora a masinii (organizarea organelor in organism) – si asta chiar in timp ce subiectul uman se straduia sa demonstreze ca este mai mult decit o simpla masina, fie datorita rationalitatii, fie datorita afectivitatii.
Eseul de fata sustine importanta deopotriva a rationalului si a afectivului in cadrul ontologiei virtuale a postumanului digital si, pe linia teoretica Deleuze-Guattari, sustine materialitatea fluxurilor, dinamica conectarilor si dezorganizarea constructiva, impotriva de-corporalizarilor promovate de unele teorii actuale din cercetarea virtuala. Imprumutind termenii folositi de Deleuze &Guattari, putem considera proteza cyborgica (proteza care transforma umanul in cyborg) o masina deziranta care se conecteaza fie cu un organ al corpului, fie cu o alta proteza a acestuia, iar organismul cyborgic insusi un corp fara organe. Partile protezice ale corpului, intrate in fluxul inlocuirii si al devenirii, sint disipate pe intreaga suprafata a corpului fara organe, asteptind sa fie actualizate.

Pe linia Deleuze &Guattari, teoreticieni care nu propun o celebrare a existentei total fluide, dezorganizate si improductive (corpul fara organe), ci o acceptare a conexiunii si a productiei, eseul de fata propune o relatie de mijloc intre fluxul devenirii cyborgice si ordinea organismului uman, intre masinism si umanism. Acesta este sensul schizo-subiectivitatii conceptualizate de acest eseu: impartirea umanului intre identitatea ca unitate corporala a sintezei om-masina si identitatea ca dezmembrare cyborgica organ-proteza. In ipostaza de corpuri umane, interactionam cu masinile, cu noi insine si cu ceilalti, prin protezare si prin interfatare computationala. Hibriditatea aceasta de tip biologic-tehnologic trebuie inteleasa in ambele directii: corp fizic care are necesitati biologice (somn, hrana, respiratie etc.) si conectare masinica a acestora, cu ajutorul protezarii sau interfatarii, acestea din urma transformind corpul uman in cyborg postuman. Corporalitatea umana este alterata de noua tehnologie, propusa ca ontologie virtuala, insa nu este de-materializat sau des-trupat.

Relatia organ-proteza este unul dintre exemplele contopirii biologiei cu tehnologia; prin proteza, organismul uman functioneaza in termeni de fiabilitate si de adaptabilitate. Proteza nu mai sustine esenta umanului biologic, ci produce fragmentarea tehnologica a corpului: partile corpului sint transformate in obiecte – la limita, trupul insusi devine o ajustare a masinii. Prin urmare proteza este diferita de organul corpului nu doar prin trasatura artificialitatii, ci chiar prin modul diferit de functionare. Desi inlocuieste organul uman, proteza ramine o „utilitate“ (utility) neintegrabila cu adevarat in totalitatea organismului. Proteza instituie o dezintegrare a corpului – mai precis, distruge integritatea organica a organismului. Din aceasta perspectiva, proteza „beneficiaza“ de o evaluare negativa, ca proteza care dezasambleaza si reasambleaza tehnologic corpul. In cadrul acestui tip de discurs cyborgic, corpul uman devine o simpla colectie de parti, iar organul – un obiect de inlocuit. In momentul in care se valorifica importanta partii/organului in cadrul organismului uman in pofida intruziunii protezei, se recupereaza dimensiunea umana din cadrul postumanului cibernetic: integritatea corpului si a identitatii umane. In majoritatea cyber-discursurilor insa se pune accent pe dimensiunea cibernetica din cadrul postumanului virtual: dezintegrarea organica si reintegrarea tehnologica.

In cadrul celei de-a doua acceptiuni a postumanului digital, umanul devine cyborg gratie interfatarii fizic-senzoriale cu computerul. Subiectul postumanului cibernetic este imersat in mod corporal-perceptiv in interfata digitala: purtind caracteristica materialitatii si a intruparii, este „insertat“ cu informatie material-digitala care pune in discutie limitele localizarii si ale integritatii umane. Cyberspatiul sau realitatea virtuala sint experimentate prin simturile organelor corpului fizic, material – spre exemplu, ochii care privesc fluxurile de date cyberspatiale concretizate dincolo de ecranul computerului sau ochii care urmaresc proiectiile stereoscopice ale realitatii virtuale. Insasi tehnologia hardware care mediaza virtualul este materiala, aceasta materialitate a tehnologiei computerului conducind la producerea virtualului cibernetic. Interfatarea om-computer duce la simbioza: granitele corpului uman fuzioneaza cu ecranul computerului.

In cadrul ontologiei virtuale a postumanului digital, cyborg-ul trebuie studiat in ipostaza de corporalitate empiric-masinica si biologica a simturilor organice tehnologizate, de corporalitate fenomenologica a perceptiilor si a conceptiilor protezate sau interfatate, intr-un cuvint, mediate de noile tehnologii. Virtualitatea, datorita materialitatii tehnologiei, are caracter substantial-corporal, precum realitatea. In spatiul virtual, cyborg-ul este intrupat in dubla acceptie: cibernetica si umana. Subiectul postuman patrunde in mod corporal, prin intermediul simturilor si al mintii, in realitatea virtuala sau in cyberspatiu: indiferent de gradul de virtualitate atins de subiectul uman, corporalitatea este conditia necesara a existentei postumane.
Subiectul postuman, oricit de virtual ar deveni, se manifesta si corporal: viata este traita si experimentata, in mod fenomenologic, in cyberspatiu prin intermediul corpului. Notiunea de cyborg presupune atit prezenta organului biologic, cit si a protezei sau a interfetei cibernetice, neconcretizindu-se intr-un model ontologic monolitic – nefiind deci nici strict mecanic, nici strict organic. Dimpotriva, ontologia virtuala a postumanului digital realizeaza subiectivizarea protezei si a interfetei, pe de o parte, si obiectivizarea corporalitatii biologice, pe de alta parte. Logica cibernetica a cyborg-ului instituie integritatea noului organism tehnologizat, insa logica sa umana pastreaza sentimentul anxietatii in legatura cu destructurarea corpului prin protezare si cu destabilizarea identitatii umane prin interfatare. In cele din urma, subiectul cyborgic este unul in mod intentional cufundat in spatiul virtual.