OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Libertati si constringeri.

„Limitele limbajului meu semnifica limitele propriei mele lumi“. Iata o constatare apartinindu-i lui Ludwig Wittgenstein ce pare anume provocata de meditatia asupra substantei poeziei. E drept ca filozoful vienez n-a ajuns la aceasta formulare pornind de la specificul poeziei, ci avind in vedere logica, ratiunea, gindirea, vorbirea uzuala. El a incercat sa puna in termeni posibilul nostru intelectual, si nu limitele noastre existentiale, sensibile. Si totusi, intr-un anume fel, pertinenta propozitiei lui Wittgenstein este in mai mare masura o pertinenta existentiala, estetica.

Ea acopera un spatiu care nu ne este niciodata cunoscut pina la marginile sale ultime, pentru ca el nu apartine conceptului, ci intuitiei transformate in limbaj, fie acest limbaj si unul „informal“, asa cum a reusit sa-l capteze Rimbaud in Iluminarile sale. Daca poezia este un act de proiectie individuala a lumii si daca mijloacele de materializare a acestui act apartin spatiului limbii ca model comunicativ in acelasi timp finit si infinit, atunci hotarele expresive ale demersului poetic sint de fiecare data coincidente cu hotarele unui tip de gindire, perceptie si sensibilitate manifestate intr-o forma individuala. In gindire si limbaj lumea nu este niciodata lumea adevarata. Ea e doar o imagine specifica – conditionata psihic si istoric – a ceea ce ne inconjoara. Faptul acesta e deopotriva valabil pentru orice forma de cunoastere si reprezentare a lumii. Insa singura poezia poate spune cu adevarat in ce consta dramatismul acestei conditionari.
Realitatea pe care o investigheaza filozoful se reduce in ultima instanta la o retea de concepte si notiuni care desemneaza aceasta realitate. La fel, realitatea pe care incearca sa o codifice in substanta sa poezia se constituie intr-o plasa de teme, motive si subiecte care se nasc, mor, se inlocuiesc si se redimensioneaza pe masura cresterii sau restringerii puterilor sensibilitatii poetice de a cuprinde totalitatea existentei.

Intr-o cercetare dedicata prozei europene, de la primele rudimente ale romanului grec pina la „epopeea“ proustiana, Viktor Sklovski ajunge la concluzia ca literatura, proza cu precadere, se confunda cu un proces continuu si din ce in ce mai discret, mergind pina la infinitezimal, de achizitionare a imaginii realitatii. Imaginea realitatii e una necontenit variabila, iar aceasta variabilitate poate fi urmarita cu exactitate la nivelul proceselor de tematizare a vietii. In ciuda marilor libertati pe care si le-a cistigat in ultimele doua secole, poezia nu se poate sustrage nici ea constringerilor tematice. Limitele limbajului ei sint limitele acestor constringeri. In acelasi timp – si in acest punct discursul poetic se desparte de discursul filozofic, asumindu-si o libertate si un dramatism care caracterizeaza poezia in exclusivitate – limitele acestui limbaj sint puse tot timpul sub semnul intrebarii de sensibilitatea particulara a celui care scrie. Aceasta sensibilitate nu se reduce la simturi sau la suflet, ea nu este prin definitie antirationala, ea nu inseamna doar sentiment si antinarativitate, ea nu presupune in mod obligatoriu tratarea cuvintului ca o valoare in sine, in dauna functiei sale instrumentale. In cazul poeziei, sensibilitatea se confunda cu manifestarea integrala a fiintei. Pentru poet realitatea nu are margini, nici straturi sau sectoare interioare decit atunci cind el doreste sa tina seama de ele.
O discutie privitoare la relatia dintre poezie si realitate se arata cu atit mai dificila, cu cit aici – mai mult decit in alte situatii, in care paradigmele lingvistice si mentale se manifesta cu o anume autoritate – realitatea e totul, existentul si posibilul, tot ceea ce exista si poate fi reprezentat, tot ceea ce nu exista dar poate fi sugerat, inclusiv textele de orice natura care sint deja reprezentari sau marturii despre posibilitatea sau imposibilitatea reprezentarii. Exista insa doua forme ontologice fundamentale de raportare la realitate, una reflexiva si alta tranzitiva, forme in care isi are originea procesul de constructie a categoriilor individualitatii pe care le promoveaza poezia.

Ceea ce-mi propun in continuare e o rapida sistematizare a unor date in general cunoscute, o apreciere in linii mari a modului in care poezia incearca, de la un poet la altul, de la un moment istoric la altul, sa acopere cuprinsul realitatii, pentru a-i transgresa de fiecare data limitele aparent imuabile. Modelul stilistic reflexiv si modelul stilistic tranzitiv sint, in acelasi timp, modele reprezentationale diferite, fiecare dintre ele propunind o alta „varianta“ de lume. Voi incerca sa le privesc cu toata atentia – nu inainte insa de a propune citeva observatii asupra unor moduri de raportare la realitate premergatoare modernismului – fara a face concesii factorului istoric in dauna celui tipologic sau invers. Mi se pare, mai departe, important ca in cadrul acestei sistematizari sa privim cu mai multa atentie fenomenul „poeziei realului“ din literatura romaneasca a anilor ’80, fenomen cu nimic inferior celui american sau european (englez, irlandez, polonez etc.) cu care s-a sincronizat, in ciuda existentei unor legaturi si influente directe.
Lumea in tipare date.

Poezia traditionala (in sensul lui Genette, de poezie traductibila, reductibila la o norma de inteligibilitate) e supusa unui patos al nomenclaturizarii. Dincolo de aspectele mai mult sau mai putin particulare ale discursului de autor, descoperim aici o supradeterminare formala, o norma a claritatii limbajului transformata in instinct, o logica a compartimentarii realitatii in parcele de sens. Speciile, temele, motivele, procedeele poeziei clasice sint trasate cu precizie. Lumea e o colectie de categorii sociale, morale, culturale etc. gata rationalizate, pe care poetul nu are cum sa le descopere pe cont propriu, cita vreme el trebuie doar sa le ilustreze. Marele handicap al poeziei traditionale e acela al realitatii interioare care se dovedeste un simplu construct exterior. In acest perimetru literar eul nu cunoaste confuzia planurilor, cu atit mai putin indeterminarea propriei sale naturi, pentru ca elegia e un teritoriu al sentimentelor personale conventionalizate public, meditatia apartine gindirii, satira se confunda cu critica sociala. Poezia de dragoste ilustreaza citeva moduri de a fi ale dragostei general admise, iar nu sentimentul pur si simplu, cu convulsiile, incertitudinile, utopiile si maladiile lui.

Realitatea exterioara e descompusa in natura (pastel), istorie si politica (oda si imn), morala (poezia didactica). Viata e idealizata (idila, egloga, poem eroic). Din grila reprezentationala a poeziei traditionale lipseste existenta cotidiana. Subiectivitatea e o valoare necunoscuta si tocmai acest fapt explica aceasta geometrie confortabila a formelor literare. Acolo unde reprezentarea realitatii se izbeste de inexistenta unor genuri sau forme directe de abordare, apare ca o solutie fabula, care alegorizeaza datele concrete si transfera intr-un spatiu al vizibilului si al permisivului ceea ce parea un teritoriu tabuizat. Poezia traditionala nu cunoaste nonsensul, absenta sensului sau imposibilitatea de a acorda anumitor fascicule de realitate transparenta si sens. In acest cadru reprezentarea si lectura realitatii se sprijina pe marele adevar cultural al mitologiei, fie ea pagina sau crestina. Mitologia e sistemul capilar ascuns care acorda poeziei traditionale congruenta si profunzime. Subtextele, obscuritatile, ambiguitatile acestei poezii nu sint produsele implacabile ale unei aspiratii subiective spre cunoasterea totalizatoare, ci rezultatul unei investitii subiacente de sens personal in modelul total al mitologiei – acea infrastructura mentala care, altfel, explica totul.


Ilimitarea romantica

Fundamental diferita e situatia poeziei romantice, care face trecerea de la poezia traditionala la cea moderna. O data cu impunerea poemului epico-filozofic de mari dimensiuni, sistemul autonomiei speciilor si al puritatii genurilor incepe sa dea mari semne de oboseala. Limitele lumii sint mult largite, structurile poetice se dilata, un eu poetic expansiv, incercat de mari nelinisti, obsedat de unitate si totalitate, debordeaza intr-o retorica ampla, de o neobisnuita vigoare, invinsa in cele din urma de grandilocventa si discursivitate. Imaginile mostenite despre univers, om, societate, natura, morala, Dumnezeu se dovedesc brusc nesatisfacatoare. Romantismul aduce cu sine o noua paradigma a realitatii. Limitele lumii se identifica cu limitele formelor de imaginatie posibile pe care ea le poate produce. Imaginatia utopica devine o expresie a comportamentului mental normal. Chiar si atunci cind ea poate fi identificata prin prezenta unor date si evenimente precise, realitatea pe care o configureaza poezia romantica e doar o entitate-pretext, o rampa de lansare in spatiul compensativ al iluziei, al fantasticului si al fanteziei. Romanticii sint vizionari si mesianici pentru ca ei descopera limitele prea inguste ale lumii in care traiesc. Ei sint fascinati de misterul epocilor revolute, de esentele transcendentale, de mit, moarte si mintuire, de fabulos, grotesc si sublim. Realitatea pe care ne-o propune poezia romantica este nu doar hiperbolica, ci si compusa din straturi de vizibil si invizibil, din aparente perisabile si miezuri matriciale la care nu se poate ajunge decit printr-o curajoasa disciplina a imaginatiei formative. Un misticism ardent, cu precise functii gnoseologice si soteriologice, strabate de la un capat la altul creatia marilor poeti romantici.

Caile de dezvoltare a doctrinei individualitatii subiective sint astfel trasate. Faptul ca lumea nu mai incape in cuvinte e resimtit cu putere. Acum sint aruncate primele sonde in teritoriul subconstientului, al visului, al instinctualitatii anarhice. Acum se pun bazele alchimiei verbale, ale irealitatii fantasmatice. Contingentul, prezentul sint niste simple puncte de fuga. Posibilul pare mai important decit realul. Istoria si legenda zdrobesc cu greutatea sensurilor lor actualitatea obisnuitului. Concretul, cit exista, devine nefiresc, opulent. Dintr-o simpla piesa de decor, natura se transforma intr-o prezenta coplesitoare, exotica. Viata incepe sa fie citita si prin filtrul biografiei. Accidentalul si perisabilul primesc, in sfirsit, o semnificatie, sint investite cu valoare. Se ajunge la constatarea lui Novalis ca „cu cit un poem e mai personal, mai local, mai temporal, cu atit e mai apropiat de centrul Poeziei“. Sint descoperiti acum omul social, omul metafizic si omul arhetipal. Sint aduse in prim-plan cadrul intim de viata, institutiile publice, obiceiurile, aspiratiile, credintele, spiritul de aventura, raul de existenta, melancolia, visarea, psihologia si fiziologia erosului etc. Gama sentimentelor, a starilor interioare, a trairilor reale se largeste enorm. Lumea devine mai mare si mai complexa dar si mai inexplicabila. Important e pina la urma faptul ca ea poate fi gindita in parametrii unei totalitati de natura subiectiva si ca omul inceteaza sa mai fie o fiinta abstracta care traieste intr-o lume de obiecte abstracte ce nu au legatura cu simturile. Materialitatea lumii e o descoperire romantica, provocata de aspiratia ruperii granitelor fizice ale existentei.


Corespondente si disonante

Intre idealul romantic al anularii limitelor dintre eu si lume – care aduce cu sine mitul genialitatii si al satanismului – si poetica „transcendentei goale“ a marilor poeti simbolisti si moderni trebuie avuta in vedere, ca un fel de placa turnanta a modernitatii, teoria baudelaireana a „corespondentelor“. Modul in care Baudelaire gindeste functiile poeziei poate fi insa reconstituit nu doar din analiza celebrului sonet, ci si din unele notatii accidentale, risipite prin articolele si fragmentele sale, precum cea de fata: „Intregul univers vizibil nu e decit un depozit de imagini si semne, carora imaginatia le va da un loc si o valoare relativa. Este un fel de hrana pe care imaginatia trebuie sa o digere si sa o transforme“.
Diferenta dintre initiativa romantica a cautarii transcendentei si principiul baudelairean al corelarii omului cu natura divina nu e atit o diferenta ideatica, cit o diferenta tehnica, dobindindu-si adica specificitatea la nivelul tehnicii poetice si al strategiilor de administrare a sensului. Volumul Florile raului marcheaza momentul unor schimbari fundamentale in modul de structurare a discursului literar. Formele extensive ale cunoasterii lirice cedeaza locul formelor intensive.

Poezia isi interiorizeaza motivele, incepe sa-si ascunda schelaria ideatica, descopera avantajele concentrarii semantice si face primii pasi spre renuntarea la retorica discursivitatii. Vechile elemente epice si filozofice sint absorbite in pasta unei curgeri lirice cu profunde efecte psihologice. Dezvaluirea cu mijloacele rationalului a profunzimilor irationale ale sufletului sau ale cosmosului cedeaza locul unei forme de cunoastere de factura magica, muzicala, beneficiind de toate libertatile analogiei universale. Daca lumea e o carte cu semne si valoarea acestor semne e relativa intrucit supusa revelatiilor de moment ale subiectivitatii creatoare, atunci sensul lumii nu se afla inscris in paienjenisul natural al lucrurilor si al fenomenelor, ci in relatia dintre acestea si unicitatea ontologica a celui care scrie. In simbolism, ca si, mai tirziu, in expresionism, obiectele inceteaza sa mai fie ele insele. Ele devin semne, simboluri, urme, amprente, embleme. Spatiul lumii materiale se confunda astfel cu spatiul unei medieri, important nu prin ceea ce el arata, ci prin ceea ce el ascunde si sugereaza. In plan textual, poezia – inteleasa de acum inainte ca un limbaj initiatic – va indeplini aceeasi functie mediatoare si astfel simbolul si sinestezia vor transforma cuvintele din elemente date, purtatoare de sens, in elemente creatoare de sens, deposedate de natura lor denotativa primara si incarcate cu semnificatii obscure, manifestate printr-o ambiguitate irezolvabila.


Dialectica modernitatii

Cautarea unor elemente de realitate intr-o poezie care isi face un titlu de glorie din caracterul ei simbolizant pare o operatie lipsita de sens. De la Baudelaire incoace, in spatiul poeziei reflexive cel putin, realitatea isi pierde incetul cu incetul orice trasatura pozitiva. Iese de sub incidenta mimesisului, a frumosului natural si a moralei, infirma cu o tot mai mare insistenta bazele comune ale perceptiei si reprezentarii, se dematerializeaza, se derealizeaza. In Structura liricii moderne Hugo Friedrich remarca faptul ca poezia postromantica devine o arta a categoriilor negative. Pe linga pronuntata ei irealitate, aceasta poezie are nevoie, pentru a fi inteleasa, de notiuni ca „dezumanizare“, „deformare“, „disonanta“, „descompunere“, „anormalitate“, „incongruenta“ etc. Dar irealitatea acestei poezii nu inseamna a favoriza cuvintele in dauna realitatii palpabile. Lumea despre care vorbeste ea nu mai apartine spatiului comun al umanului si al persoanei sau spatiului institutionalizat al credintei. Nici logica, nici morala, nici sentimentul, nici devotiunea mistica nu mai constituie temeiul ei. Fantasmatica, proteica, halucinanta, aceasta realitate apartine unei interioritati fara inima si unei constiinte fara speranta. Intr-un spatiu literar in care vechea mitologie s-a perimat inclusiv artistic, intr-o lume parasita de dumnezeul crestin, cautarea unor noi orizonturi de coerenta pentru fiinta umana devine o pura tensiune a spiritului transformata intr-o pura tensiune a textului. De aceea sint cautate acum formele primordiale, originare ale existentei, desfasurate intre „salbaticiile“ corpului si „sterilitatile“ intelectului.

Exista, cum stim, doua metode fundamentale care sustin acest demers: dereglarea simturilor (Rimbaud) si aneantizarea contingentului (Mallarmé). Ambele presupun o violenta abatere de la realitatea conventionala a bunului-simt, dar si pastrarea unor elemente psihice si lingvistice coagulante. Deosebirile dintre cele doua demersuri sint clare: metoda lui Rimbaud e corporala, a lui Mallarmé lingvistica. Insa amindoua sint niste incercari de salvare a omului de lipsa de orizont metafizic a lumii moderne si de filistinismul burghez. Rezultatele sint prea bine stiute: informalitatea visata de Rimbaud, „sensul mai pur“ cautat de Mallarmé, desi atinse, nu sint niste cistiguri ale conditiei umane operate in plan real, ci niste izbinzi estetice. Diferenta fata de poezia predecesorilor este enorma, caci romanticii traiau intr-o lume in care poezia inca mai oferea o cale de rezolvare a unor tensiuni existentiale, morale, sociale, religioase. Pentru simbolisti si pentru moderni, disocierea valorilor poeziei de valorile vietii se constituie intr-o situatie fara iesire.

Astfel se poate intelege mai bine de ce aceasta poezie obsedata de esentele ascunse ale vietii si ale spiritului, care ignora sau dispretuieste imediatul existentei – Baudelaire, de pilda, isi afirma nu o data „dezgustul fata de real“ – si transparenta vorbirii obisnuite, e o poezie a relatiei reflexive. Ajunsa intr-un punct in care confruntarea ei cu realitatea obiectiva nu mai este posibila, pentru ca subiectivitatea joaca rolul unei oglinzi deformante, poezia va alege sa traiasca din aceasta deformare si va face din ea o forma de trufie a unui eu masochist, retras in propria sa suferinta reclamata ca un insemn de superioritate. De la deformare la descompunere si distrugere nu mai este decit un pas, iar pasul acesta e facut inca din modernismul timpuriu, prin Rimbaud, cel care isi propusese sa depaseasca realul pentru a ajunge la necunoscut. „Mai mult decit la Baudelaire, acest necunoscut care nu mai poate fi complinit prin credinta, filozofie, mit, e polul unei tensiuni, iar acest pol fiind gol, tensiunea se repercuteaza asupra realitatii. Or, insuficienta acesteia fata de transcendenta – desi goala – fiind verificata prin experienta, pasiunea pentru transcendenta devine o distrugere fara scop a realitatii. La rindul ei, aceasta realitate distrusa e semnul haotic al insuficientei realului ca atare, ca si al inaccesibilitatii necunoscutului. O putem numi dialectica modernitatii. Ea continua sa domine mult timp dupa Rimbaud poezia si arta europeana“.

Acest punct de vedere ii apartine lui Hugo Friedrich, insa generalizarea lui finala e abuziva si voi arata imediat de ce. Modernitatea e un fenomen plurivalent. Pentru a o intelege in toata complexitatea ei literara, trebuie sa avem in vedere nu doar transcendenta, ci si contingenta raporturilor om– lume. Nu doar tensiunea omului spre „necunoscut“ ar trebui sa ne intereseze, ci si tensiunea sa spre „cunoscut“, mai bine spus spre ceea ce pastreaza aparenta cunoscutului. Nu doar Rimbaud e un poet modern, ci si Whitman. Daca ludicul, experimentul, avangarda reprezinta un spatiu de incercare, interferenta si discreditare a unor limbaje, fie ele artistice sau nu, indiferente fata de exigentele unei ontologii a individualitatii si desfasurate in siajul unei atitudini negatoare si distructive, atunci tranzitivitatea si reflexivitatea ramin in lumea moderna singurele forme de opozitie reala, dialectica. Din infruntarea lor recesiva, pentru ca pina in primele decenii ale secolului nostru reflexivitatea detine o pozitie superioara, se naste dialectica modernitatii.

Revenind la opinia lui Hugo Friedrich, putem spune ca in poezia moderna realitatea e in acelasi timp si anulata si recuperata, pentru ca, inca de la originile acestei dialectici, ostentativa metafizica simbolista isi are in epoca un complement al sau, spiritul pozitivist. Modernitatea in poezie nu inseamna doar respingerea lumii, ci si acceptarea ei. Aparitia stiintelor si dezvoltarea lor ii aduce omului revelatia necunoscutului din cunoscut. De unde interesul pentru concret, empiric, materie, viata imediata. In 1871 Whitman scrie: „Literatura actuala [...] este adinc pretioasa si morbida chiar in bucuria ei. Ea trebuie sa fie pe masura Naturii si sa exprime Natura si spiritul Naturii, sa-i cunoasca si sa-i respecte principiile“. Pentru aceasta, trebuie sa faca apel la stiinta. Oricare ar fi fost legiuirile poetice ale trecutului, adevarata intrebuintare a facultatii imaginative a timpurilor moderne este de a da o suprema insufletire faptelor stiintei si vietilor obisnuite [...]“. E o atitudine – trebuie s-o recunoastem – opusa oricarei forme de ezoterism transcendental. Prin noul spirit poetic nascut peste Ocean, modernitatea se va dovedi in curind nu doar o lume a transcendentei goale, ci si una a contingentei pline.


Recuperarea realului

In modernism au existat si o multime de reactii care si-au propus tocmai recuperarea obiectelor reale si a normalitatii existentei, dar mai ales constientizarea conditiilor imediate ale acestei normalitati. Tocmai extremismul semantic si ontologic al poeziei reflexive a produs neintirziate reactii de intoarcere la imediatetea non-simbolica a vietii. In primele decenii ale secolului nostru putem urmari in acest sens formele in care se manifesta poetica imagismului sau discursul de gradul zero al poeziei lui Caeiro, heteronimul lui Pessoa. Ar fi poate de adaugat, fara a intra in amanunte, ca in aceasta miscare antilirica de recuperare a realului teoria lui T.S. Eliot a „corelativului obiectiv“ reprezinta un compromis necesar intre viziunile transfiguratoare ale eului si presiunile senzoriale ale existentei imediate.
O constatare generala e necesara: pentru poezia tranzitiva moderna care incepe o data cu Whitman, realitatea, omul, viata, adevarul existentei sint elemente mai importante decit limbajul poetic ca atare. E si aceasta o lovitura data principiului impersonalitatii eului si puritatii limbajului poetic sau ideii poemului ca obiect inchis in sine. Whitman si alti citiva poeti, intre care O’Hara, de pilda, cultiva o anume spontaneitate si dezordine a notatiei. Dar despre o neglijare a problemelor formei, despre o renuntare la conditiile tehnice ale creatiei nu poate fi vorba aici. E suficient sa ne gindim la poeticile lui Kavafis, Ponge, Lowell, Olson, Montale (cel din ultima sa perioada de creatie), si la textele lor bazate pe articulari formale dintre cele mai subtile, in ciuda aparentei simplitati.

Atitudinea fata de viata a poetului tranzitiv nu este doar de un singur fel. Deschiderea spre exterioritate se masoara, si ea, in grade de asumare si adecvare. Pe linga o extraordinara diversificare a gamei actului trait, insotita de absorbtia in spatiul poeziei a celor mai banale stari, sentimente, gesturi si intimplari, trebuie sa consemnam si manifestarea unor viziuni monocorde, gen Bacovia, Mandelstam si Kavafis. Putem sesiza si o obsesie tranzitiva a ceea ce este monoton, paroxistic, repetabil in existenta. Dar evidenta e, inainte de toate, preocuparea poetilor pentru multiplicitatea existentei si bogatia ei de forme si stimuli. Whitman, Frost, Sandburg, Fernando de Campos (heteronimul lui Pessoa), Francis Ponge, Theodor Roethke sau, in poezia romaneasca, Petre Stoica, Mircea Cartarescu, Florin Iaru sint niste privilegiati ai contactului nemijlocit cu misterul existentei empirice. Ei devora realitatea ca niste veritabili prozatori realisti sau neorealisti, obsedati de cuprinderea totalitatii obiectelor si fenomenelor si de epuizarea semnificatiilor lumii imediate, cu o energie si o foame de sens pe care poezia traditionala nu le-a cunoscut. Lumea este pusa in termeni in cele mai infinitezimale detalii ale ei, existenta profana isi cauta astfel propria ei metafizica si in aceasta miscare de diseminare analitica a perceptiei in lucruri si evenimente poezia se intilneste, in sensul previziunilor lui Wordsworth si Whitman, cu pozitivitatea spiritului stiintific dar si cu indeterminismul cercetarii cuantice si problema observatorului inclus in adevarul actului sau de observare.
Spre deosebire de poezia clasica, poezia tranzitiva nu este o poezie a adevarului obiectiv, depozitat in lucruri sau in subiectul senzo-ginditor, ci una a cautarii unui adevar aflat sub restrictia primordialitatii limbajului. De unde desele incercari ale unor poeti – si aici Alberto Caeiro, heteronimul lui Pessoa, sau, in poezia noastra, Gheorghe Iova, Bogdan Ghiu, Gheorghe Ene sint exemplele cele mai concludente – de a pune in chestiune insesi bazele constituirii sensului, adevarul limbajului si conditiile lingvistice care fac posibila scrierea unui poem.

Realitatea poetului tranzitiv e o realitate orizontala, variabila, polimorfa, contradictorie, procesuala, provocatoare, revelatoare. Ea ii impune poetului o conditie esentiala: fixarea in miezul ei, asumarea modului ei specific de a fi. Se poate vorbi astfel despre o „poezie a cotidianului“, despre un pact al celui care scrie cu lumea imediata. In literatura romana a anilor ’80 exista si o foarte consistenta directie a „poeziei realului“ care merita sa fie examinata cit de sumar, pentru ca liniile ei de forta nu fac decit sa confirme modelul mare al poeziei tranzitive. O prima constatare se impune: a face o poezie a realului nu inseamna a idealiza realul, nici a-l reduce la amorf si nesemnificativ, acceptindu-i caracterul implacabil. Poezia realului inseamna atitudine fata de real.

Avem de-a face cu o viziune asupra realului ca negativitate, pe care o putem descoperi in poezia lui Florin Iaru, Ion Muresan, Mariana Marin, Emil Hurezeanu, Ion Stratan. E insa cu putinta si o alta atitudine, de imbratisare a realului, intr-o viziune obsedata de integralitate si coerenta, ca la Mircea Cartarescu, Romulus Bucur sau Alexandru Musina. In ce-l priveste pe acesta din urma, programul sau de lucru e trasat de la bun inceput, fara nici o ezitare: „Punctul de plecare al poeziei cotidianului va fi, inevitabil, redescoperirea propriei corporalitati, stapinirea – prin cuvinte – a propriilor senzatii. Cuceririle tehnologiei au determinat extinderea diferitelor simturi, schimbarea raporturilor dintre ele [...]. Poezie a cotidianului inseamna, in acelasi timp, si poezia din cotidian, miraculosul ascuns in banalitatea vietii de zi cu zi. [...] Poetul va descoperi (sau inscena) adevarate epifanii ale banalului“.

In aceeasi linie a unei atitudini pozitive fata de realitatea tehnologica a lumii moderne se inscrie si poetica lui Calin Vlasie, autor obsedat de relatia dintre poezie, psihic si viitorul fiintei umane. Intr-un eseu din 1986 poetul afirma ca omul „post-contemporan“ ar trebui sa-si redefineasca psihologia si sa faca trecerea in mediul sau de viata de la masinismul izolationist, specific modernismului, la masinitatea (termenul ii apartine lui Constantin Noica) participativa, specifica postmodernismului. Ca relatie psihica a omului cu lumea tehnologica, masinismul e artificial, pe cind masinitatea a devenit naturala. „Masinismul izoleaza, instraineaza, depersonalizeaza printr-o prea accentuata individualizare, obliga la conservarea instinctuala a individului si a speciei. Masinitatea creeaza sentimentul acut al participarii, al implicarii si al personalizarii generoase“. Poetul pledeaza, in fond, pentru acceptarea ca pe o a doua natura a lumii tehnologice in care traim, in care trebuie sa ne integram la modul psihocentric, in baza unui psihic nou, in miscare, care inlocuieste „eul“ cu „tu“-ul, monologul cu dialogul.

De lumea masinismului mecanic pare sa tina, in viziunea lui Mircea Cartarescu, si... masina de scris, simbolul irefutabil al modernismului asa cum este el ilustrat de poezia lui Mallarmé, Apollinaire si Cummings, un instrument tehnologic care favorizeaza vizualul, esentializarea, derealizarea lumii concrete. Poezia in care crede Mircea Cartarescu este o poezie a vocii, a auditivului si a tactilului care reface relatia directa cu cititorul. Paradoxal e faptul ca in interventia sa poetul roman nu face nici macar o aluzie la manifestul „versului proiectiv“ al lui Olson in care masina de scris joaca rolul instrumentului cu clape al muzicianului, fiind pur si simplu o prelungire a respiratiei celui care scrie. In schimb, pe urmele „obiectismului“ poetului american, Mircea Cartarescu teoretizeaza realismul noii poezii a anilor ’80 cu o convingere greu de pus sub semnul intrebarii: „...rareori in poezia romaneasca discursul poetic a dovedit atita inalta fidelitate fata de referent, de lumea reala. A incerca sa-ti transformi viata, viata ta unica, individuala, irepetabila in poezie, cu fiecare ungher al ei, cu fiecare ac si fiecare soare pe care le-ai vazut vreodata, in realitate sau in vis, cu fiecare gind si fiecare senzatie. A spune totul, confesiune, marturie si creatie simultan. Si, mai ales, a spune clar“.

Pentru fidelitatea, claritatea si totalitatea poeziei in raport cu realul pledeaza si Simona Popescu. Ea crede intr-un limbaj natural al poeziei, neviciat de literatura sau care in orice caz sa discrediteze literatura, prin ironie, parodie si resemantizare, ajungind astfel la o noua structura valorica a existentei. E astfel regasita ideea aceleiasi poezii a realului insa intr-o forma de o mai mare complexitate: „Poezia realului nu inseamna, cum ar putea crede cineva, transcrierea aseptica, neimplicata, a ceea ce se vede, inregistrarea banala a faptelor banale, nu inseamna nici transcriere fidela sau naturalista a cotidianului. Fidelitatea isi are si ea subtilitatile si strategiile ei (literare). Denotativul, in modestia lui asumata, poate fi profund (si poate intr-un mod mai rafinat) conotativ, eludind cu buna stiinta (sic!) arsenalul de simboluri, trimiteri, sofisticare metaforica. Nu inteleg prin aceasta poezie colectarea de recuzita contemporana (televizor, tramvaie etc.) de decoruri si obiecte, contabilizare apoetica, ci un efort vizionar de intelegere a lumii ca organism viu, si nu doar in anatomia ei, ci mai ales in fiziologia sa, la niveul functiilor si relatiilor“. Poeta vorbeste si despre necesitatea unei noi functii a imaginarului, despre subiectul creator care stie sa dirijeze privirea cititorului spre esential, despre gindirea de tip cinematografic a poeziei actuale, despre plurilingvismul persoanei civile a celui care scrie si plurivalenta lecturilor sale, despre globalitatea poeziei si relatiile ei cu proza, de la care ea imprumuta reprezentarea, epicul, mimesisul, dialogismul, verosimilitatea, tranzitivitatea.

Trebuie sa recunoastem imediat ca in toate aceste observatii si deziderate exista o anume unitate de vederi si dorinta irepresibila de a schimba poezia. Nu stiu in ce masura poetii citati mai sus pot fi numiti postmoderni. Cert este ca in luarile lor de pozitie se simte o inaderenta clara la un anume tip de poezie moderna si dorinta reintoarcerii la comunicarea prin poezie. Trebuie sa recunoastem ca multe dintre ideile afirmate in cimpul poeziei romanesti de dupa 1980 nu sint noi, in sensul de originale. Ele apartin corpusului de principii nescrise ale poeziei tranzitive in general. Le putem intilni, chiar daca exprimate in alte forme, si in gindirea unor poeti europeni sau americani din ultimele decenii. Dar prin afirmarea lor decisa aceste idei reusesc sa aduca poezia romaneasca la unison cu spiritul obsedat de imanenta al lumii moderne si postmoderne.

Realitatea e marea obsesie a secolului nostru, asa cum obsesiile poetilor romantici au fost imaginatia, visul si evaziunea. Sigur ca aceasta realitate se dovedeste un construct de o mare complexitate, conotat, pe linga variatele lui aspecte cotidian-empirice, de adevarurile relative ale fizicii cuantice si ale astronomiei, de descoperirile geneticii, ale psihanalizei si ale stiintelor sociale moderne, de noua viziune asupra istoriei, de efectele noilor tehnologii mediatice si ale globalizarii informatiei. Realitatea lumii moderne e o realitate informala, tranzitorie, fragmentara, ambigua, brutala si stresanta, proteica si imposibil de conceptualizat. Poezia tranzitiva isi propune sa o priveasca frontal sau cel putin sa nu mai fuga de ea. O anumita directie a poeziei romanesti postbelice isi asuma si ea acest nou construct de realitate si se raporteaza la el fara nici un complex al marginalitatii. Mai mult decit atit, felul in care, din 1990 incoace, poezia noastra a mers inainte (prin integrarea unor nume noi ca Andrei Bodiu, Ioan es. Pop, Caius Dobrescu, Saviana Stanescu, Marius Oprea, Letitia Ilea, Mihai Ignat si altii) arata ca aceasta asumare e luata in serios si ca, deocamdata, realitatea imediata nu s-a cristalizat intr-un model poetic bine definit. Concluzia pare destul de simpla: vremea poeziei tranzitive nu a trecut, vremea unui nou tip de poezie reflexiva nu a sosit inca…