OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

La sfirsitul primei parti a operei lui Gounod (intre actele II si III), la caderea cortinei, interpretii vin la rampa si se inclina in fata spectatorilor care aplauda entuziasmati. Un gest pe care la teatru nu l-ai vedea niciodata: cit timp sint parte a unei povesti ce continua inca pe scena, nu intra in logica actorilor sa-si paraseasca rolurile.

Dar aici nu sintem la teatru, iar Faustul facut de Alexandru Tocilescu la Opera Nationala nu e tocmai ceea ce s-ar numi un spectacol. Poate pentru ca data lui de nastere e anul 1998 (reprezentatiile de la sfirsitul saptaminii trecute sint, de fapt, o reluare), poate pentru ca e cintata de vedete – Leontina Ciobanu Vaduva (care n-a mai cintat la ONB de 23 de ani), Robert Nagy, Iordache Basalic (intr-o vreme, interpreti erau tenorul Hector Lopez, basul Mihnea Lamatic, baritonul Stefan Ignat si soprana Simona Neagu, cu totul alta mincare de peste). Opera, in forma ei cea clasica, nu e o naratiune care vorbeste despre lume si viata prin intermediul „vehiculelor“ concrete numite „interpreti“, ci un soi de corida in care o arie/duet/tertet reusite echivaleaza cu uciderea taurului si e, in consecinta, rasplatita cu aplauze la scena deschisa: povestea se intrerupe si timpul fictiunii e suspendat in Faust cind lui Iordache Basalic (fratele Margaretei, Valentino), bariton „de-ai casei“, i se striga „bravo“ la finalul primei lui arii, din actul II. Ce vrea publicul nu e sa se lase prins in emotia – viscerala ori intelectuala – fictiunii numite Faust, ci (un fel de Campionat Mondial de gimnastica) sa vada cum (ori daca) interpretii reusesc sa treaca bine de capcanele fiecarei partituri. Se intimpla aproape inevitabil de fiecare data cind in distributie se afla nume sonore si cind spatiul cultural (in speta, cel romanesc) asteapta de la opera sa nu iasa din traditie.

Se cinta cu fata la public, cit mai inspre rampa, tot timpul; teatralitatea interpretilor e minima (logica operei fiind cu totul alta, vocea primeaza, nu datele psiho-fizice; faptele sint, insa, relative: pe Iordache Basalic l-am vazut nu demult in Tragedia lui Carmen facuta de Caramitru si nu talentele actoricesti ii lipsesc – contextul artistic e cel care conteaza), iar costumele sint doar conventie (sa nu mai spun de proiectiile cu chipul Margaretei – Leontina Vaduva –, in fotografii stilizate, din scena pactului cu Diavolul); decorul, la fel de impunator ca acela de la Faustul sibian al lui Silviu Purcarete (spectacol care citeaza in extenso traditia operistica a poemului goethean), nu lasa nici un moment impresia de grandoare ce copleseste in montarea de la Teatrul „Radu Stanca“. Un Mefisto (Julian Konstantinov) inalt si bine facut, schimbind aparitii dupa aparitii, un Faust cu mai bine de un cap mai scund, in redingota, o Margareta purtind codite (o incercare cam temerara, as zice), halbe, baionete si singe. Totul e foarte corect, de la plasarea spatio-temporala (un secol XIX bavarez) la logica prezentei in scena a „personajelor“ si ingenioasele chichite tehnice (care fac, de pilda, sa tisneasca vin rosu din pamint, la simpla porunca a lui Mefisto).

Toate sint, insa, forme de ilustrare a libretului operei lui Gounod intru punerea in valoare a vocilor unor cintareti exceptionali, care n-au de ce sa se miste teatral pe scena si n-o fac. Faust de Gounod e una dintre cele mai interpretate opere clasice in toata lumea, muzica si „scenariul“ sint cu asupra de masura cunoscute, iar actualizarea, nu neaparat o miza. Aici e marea diferenta intre aceasta montare si incercarea lui Alexander Hausvater cu Trubadurul lui Verdi: oricit de discutabila in reusita ei, aceasta din urma experimenta indraznet pe terenul gasirii unui sens pentru lumea de azi al arhicunoscutei trame. Si ma-ntreb: care e pactul diavolesc pentru omul cotidian? Cine e Mefisto de linga noi? Iar intr-o epoca in care darul tineretii fara batrinete sta in virful unui bisturiu si pe fundul unui flacon cu pastile, unde mai e ten-tatia?
Faustul care a deschis stagiunea 2007-2008 a Operei Nationale e o muzica splendida. O muzica pe care ai putea-o asculta cu ochii inchisi.