OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Prin intervenţiile sale publice – pe blog sau în presa scrisă –, dl Tismăneanu se consideră îndreptăţit să orienteze, să prezideze, să decidă. „Am dreptul, spune domnia sa, să fiu implicat (pro bono) în orientarea intelectuală şi metodologică a unui asemenea demers“. Am dreptul, adică, EU şi numai EU şi prietenii mei de idei şi de valori. Nici unul dintre cei ce nu fac parte din cercul strîmt al acestor deţinători ai adevărului absolut nu pot deţine funcţii de conducere într-un institut ce îşi propune să investigheze crimele comunismului. Singurii în măsură să întreprindă această investigaţie sînt cei care recunosc autoritatea absolută a dlui Tismăneanu, ayatolahul en titre al anticomunismului, nu-i aşa? Discutăm idei dacă sînt ale noastre, vorbim despre proiecte dacă, în prealabil, au fost aprobate de noi, recunoaştem valori dacă şi numai dacă acestea corespund intereselor noastre. Pentru că Marius Oprea are propriile lui idei şi pentru că proiectele demarate de echipa IICCR nu sînt pe placul anticomuniştilor cu brevet, e nevoie ca aceştia să preia institutul şi să-l „regîndească strategic“ după chipul şi asemănarea lor. Aş vrea să-i reamintesc domnului Tismăneanu cuvintele lui Adam Michnik: „tot secolul XX ne-a învăţat şi neîncrederea faţă de cei care se declară deţinătorii adevărului absolut; care fac din ei – sau din partidul lor – proprietari ai adevărului. […] Pe cei care dispreţuiesc adevărul şi pe cei care îl supun îi recunoaştem după limbă.“

 

Da, domnule Tismăneanu, am de multe ori impresia, citindu-vă textele, că există o falie dramatică între ceea ce spuneţi şi scrieţi şi ceea ce faceţi. Tocmai dumneavoastră, care aţi radiografiat sistematic utopia comunistă, nu vedeţi nimic anormal în preeminenţa criteriului apartenenţei politice, în detrimentul criteriului competenţei profesionale, atunci cînd vine vorba de ocuparea unor funcţii publice. Şi cînd spun lucrul acesta nu mă refer doar la cazul Marius Oprea – despre care spuneţi, fără umbră de îndoială, că „a fost numit politic de premierul Tăriceanu“, deşi ştiţi foarte bine că nu acesta e adevărul, că IICCR este un institut creat de Marius Oprea, la cererea sa. M-aş fi aşteptat să protestaţi împotriva politizării accelerate a vieţii publice, să trageţi un semnal de alarmă împotriva reîntoarcerii la practicile partidului unic, care condiţiona orice ascensiune profesională de înregimentarea în rîndurile sale.

Mistificaţi adevărul şi atunci cînd susţineţi – dumneavoastră şi emulii dvs – că IICCR a fost creat în replică la Comisia Prezidenţială, cînd simpla cronologie indică, de fapt, contrariul. Mă tem că, pentru un ego atît de mare, chiar şi un institut precum IICCMER e prea mic.

 

Pledînd pentru „un demers lipsit de sectarisme resentimentare şi ostil oricărui amatorism demagogic“ – dar poate fi acuzată activitatea de pînă acum a lui Marius Oprea şi a echipei sale de „sectarism resentimentar“ şi „amatorism demagogic“?! – dl Tismăneanu ne recomandă călduros eseul lui Mihail Neamţu „despre miza adevărată a cercetării memoriei regimului comunist“, postat pe blogul celui din urmă. Cum Mihail Neamţu nu este oricine, ci unul dintre „specialiştii“ căruia dl Tismăneanu ar vrea să-i încredinţeze conducerea departamentului „Memoria şi nostalgia comunismului“ (din cadrul noului IICCMER, cf. Stenogramei întîlnirii din 24 martie 2009, invocate de dl Tismăneanu pe blogul său), eseul său este o inestimabilă contribuţie la profesionalizarea demersului IICCMER.

 

Pe un ton doct, afişînd o superioritate afectată, Mihail Neamţu – licenţiat în filozofie şi în teologie ortodoxă – ne spune care este, în viziunea sa, sarcina unui adevărat cărturar umanist, viitor angajat al IICCMER: „să povesteşti în mod convingător chipul durerilor, al iluziilor, al decepţiilor, al erorilor, dar şi al fericirilor insulare sau al entuziasmelor reprimate în timpul dictaturii“. Recunosc că nu m-aş fi gîndit că aici trebuie căutată adevărata miză a cercetării anticomuniste. Eu credeam că asta e sarcina scriitorilor, nu a istoricilor. I-aş recomanda lui Mihail Neamţu să citească extraordinarul roman al lui Gheorghe Crăciun, Pupa russa, care nu a avut nevoie – pentru a povesti în chip convingător... – să fie angajat al vreunui institut public. Tot Mihail Neamţu, după ce ne informează că muza Clio e „reprezentată în picturile clasicilor mereu cu o carte în mînă“, depune eforturi considerabile să ne convingă de faptul că „în comunism s-a murit, dar s-au spus şi glume“ – probabil că principala vină a lui Marius Oprea este de a se fi încăpăţînat să investigheze crimele comunismului, şi nu glumele din acea epocă. Dar, probabil că va avea grijă Mihail Neamţu să cerceteze dimensiunea nostalgică a comunismului românesc. Date fiind calificările sale înalte, ar trebui, probabil, să trecem cu vederea unele scăpări de condei din eseul care îngînă, punct cu punct, ideile enunţate de Vladimir Tismăneanu pe blogul său. Nu ştiu dacă i se poate cere unui expert în teologie ortodoxă să ştie ceva despre istoria şi literatura română, dar îi atrag respectuos atenţia specialistului că o afirmaţie de genul „în particular, comunismul românesc a prilejuit pe lîngă naşterea sinistrelor lagăre de muncă ale Deltei Dunării şi contra-reacţia timidă a unor poeţi simbolişti sau onirici (de la Gellu Naum pînă la Leonid Dimov)“ e de natură să-i scandalizeze deopotrivă pe istorici şi pe criticii şi istoricii literari. Nu de alta, dar simbolismul îşi epuizase proiectul estetic cu mult înainte de instaurarea comunismului şi, în plus, nu s-a aflat niciodată în relaţie de sinonimie cu onirismul (instituită ad hoc de Mihail Neamţu), Gellu Naum nu e nici simbolist, nici oniric, iar lagăre de muncă sinistre nu au apărut, în timpul regimului comunist, doar în Delta Dunării.

 

Un astfel de demers, bombastic şi caraghios, în fond, prin discrepanţa dintre pretenţii şi rezultate, este el însuşi o mostră de „amatorism demagogic“ şi e amuzant că dl Tismăneanu îl propune ca etalon de profesionalism. Scîrbit şi revoltat de limbajul folosit de Marius Oprea într-un interviu din Academia Caţavencu – dar ignorînd cu bună ştiinţă un alt interviu, în registru serios, pe care Marius Oprea l-a dat ziarului Adevărul din 22 ianuarie 2010 –, dl Tismăneanu nu pare deranjat de modul în care se exprimă Mihail Neamţu la adresa lui Marius Oprea: formulări precum „scrîşnitul din dinţi şi spumele la gură“, „tunelul strîmt al unor minţi egolatre, rudimentare şi revanşarde“ transcriu, de fapt, un dispreţ absolut la adresa unui om care şi-a pus întreaga energie în slujba condamnării responsabililor concreţi ai represiunii comuniste. „Ce fel de ţară e aceea unde istoria comunismului e dată pe mîna unui personaj care vede în săpăliga arheologului un înlocuitor al cărţii, al studiului şi al bibliotecii?“ se întreabă retoric Mihail Neamţu, uitînd (sau poate neştiind, ce să-i faci) că arheologia este o parte integrantă a istoriei, pe care numai un semidoct o poate desconsidera. În logica lui Mihail Neamţu, cei care au dezgropat victimele de la Katyn s-au făcut vinovaţi de ignorarea „disciplinei intelectuale pe marginea unui canon şi a unei metodologii exigente“ şi au redus istoria la „un hibrid între necrologie, spiritism şi frenologie“.

 

E de la sine înţeles că pentru aceşti domni, cercetători ai comunismului abstract, un institut de investigare a crimelor comunismului nu trebuie să se transforme în ceea ce Mihail Neamţu numeşte „un centru de medicină legală“. Nu, comunismul trebuie condamnat din bibliotecă, nu de la faţa locului. Gropile comune, călăii, vinovaţii nu există decît pe hîrtie. Un adevărat cărturar umanist nu are nevoie de numele victimelor şi ale călăilor, ci doar de „filme sau documentare profesioniste în limba engleză“ (neapărat în limba engleză, franceza nu se pune!). Mihail Neamţu e nemulţumit – şi înţeleg că nemulţumirea lui e împărtăşită şi de Vladimir Tismăneanu, de vreme ce profesorul de la Maryland nu se delimitează de emulul său – şi de faptul că cercetătorii IICCR au publicat „liste cu nume de torţionari, securişti sau informatori, ventilate (sic!) pe internet fără ca ideologia şi mandatul politic al poliţiei secrete să fie adecvat discutate“ (adecvat – adică aprobat de membrii Comisiei prezidenţiale sau în ce sens?).

 

Ruşine! pare să strige Mihail Neamţu, „nici un institut est-european dedicat problemei memoriei totalitarismului n-a canalizat întreaga energie a cercetătorilor săi“ pentru aşa un lucru de nimic precum identificarea celor responsabili de sistemul de represiune.