OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Atunci cînd încercăm să decidem dacă vom prefera un Parlament unicameral sau unul bicameral, se cuvine să rememorăm cîteva fapte de bază referitoare la originile instituţiei parlamentare. Istoriceşte, în multe state instituţia Parlamentului se trage din adunările medievale ale stărilor privilegiate, lărgindu-şi aria de reprezentare odată cu democratizarea modului de alcătuire a naţiunii suverane. În alte state, Parlamentul a luat naştere prin ruptura cu un vechi regim politic considerat nedrept şi nereprezentativ şi prin întemeierea unei reprezentanţe naţionale complet noi.

 

Formele de alcătuire a Parlamentelor moderne au fost diverse. În unele state opţiunile iniţiale s-au păstrat timp de decenii şi chiar secole, în altele au avut loc una sau mai multe modificări ale sistemului constituţional. De exemplu, în Franţa adunările separate reprezentînd clerul, nobilimea şi „starea a treia“ au fost înlocuite în 1789 cu o unică adunare reprezentînd naţiunea suverană (mai întîi Adunarea Constituantă, urmată în 1791 de Adunarea Legislativă şi în 1792 de Convenţia Naţională). Derapajele din timpul terorii revoluţionare au determinat Directoratul să introducă un sistem bicameral, care apoi s-a menţinut cu unele întreruperi în momentele în care se trecea de la un sistem politic la altul (parlamente unicamerale au funcţionat în Franţa în timpul Republicii a II-a, în primii ani ai Republicii a III-a şi în anii 1944-1946).

 

Dacă în Franţa sistemul bicameral s-a impus în dauna celui unicameral, în Danemarca un referendum pentru adoptarea unei noi constituţii a abolit în 1953 Camera superioară (Landsting) şi a decis trecerea la un parlament unicameral (Folketing). În unele state opţiunea pentru un sistem bicameral îşi are originea în tradiţia premodernă (de exemplu, Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, unde însă prerogativele Camerei Lorzilor au fost mult reduse), în altele ea a fost adoptată pentru a asigura reprezentarea intereselor entităţilor care formează un stat federal (de exemplu, Statele Unite şi Republica Federală Germania, unde însă Senatul şi Bundesrat-ul sînt alese altfel decît Camerele inferioare), iar în alte cazuri ea a avut drept cauză efortul de a atribui uneia dintre Camere rolul de a tempera excesele celeilalte Camere a Parlamentului.

 

Această din urmă preocupare stă şi la originea bicameralismului din România. După ce Regulamentele Organice şi Convenţia de la Paris din 1858 dotaseră Principatele cu adunări unicamerale, Cuza a instituit în 1864 Corpul Ponderator, iar Constituţia din 1866 a păstrat sistemul bicameral, conferind Senatului, ales pe baza unui vot cenzitar extrem de restrictiv, rolul de a proteja interesele marilor proprietari de pămînt în raport cu posibilele derapaje ale Adunării Deputaţilor. Sis-temul bicameral s-a menţinut – cu modificări în modul de alegere a parlamentarilor şi durata mandatelor – pînă în 1940, cînd Ion Antonescu a eliminat cu totul instituţia Parlamentului. După război, Guvernul Groza, dominat de comunişti, a decretat în 1946 trecerea la sistemul unicameral prin desfiinţarea Senatului. Această opţiune a fost doar un aspect al trecerii la un regim dictatorial, alegerile din 19 noiembrie 1946 fiind masiv falsificate, iar instituţia parlamentară golită de semnificaţie politică pe întreaga durată a regimului comunist din România. În 1990 C.P.U.N.-ul a optat relativ rapid şi fără multe deliberări pentru un parlament bicameral. Bazată pe tradiţia precomunistă, pe o anume precauţie împotriva unei posibile tiranii a executivului şi pe dorinţa unor membri ai C.P.U.N. de a-şi găsi mai uşor un loc într-un legislativ mai numeros, această decizie a fost consfiinţită de legea electorală din 1990 şi de Constituţia din 1991, nefiind cu adevărat pusă în discuţie nici la revizuirea Constituţiei în 2003.

 

Pe de altă parte, întrebările de mai sus, deşi legitime intelectual, nu pot fundamenta ele singure decizia pe care o vom lua fiecare dintre noi la referendumul din 22 noiembrie 2009. Această decizie ar trebui să se bazeze pe criteriile pe care le considerăm importante cu privire la funcţionarea sistemului politic şi a instituţiei Parlamentului. Într-o societate democratică, Parlamentul îndeplineşte mai multe funcţii.

 

El reprezintă suveranitatea naţiunii şi asigură prin mecanismul delegării puterii convertirea voinţei (majorităţii) populaţiei în actul de guvernare, el adoptă legile şi asigură controlul democratic asupra funcţionării celorlalte puteri ale Statului. Teoretic, toate aceste funcţii pot fi îndeplinite şi de un Parlament unicameral şi de unul bicameral. Reprezentarea voinţei electoratului nu ţine de numărul Camerelor, ci de modul de alegere a parlamentarilor şi de durata mandatului acestora. Calitatea actului legislativ ar putea fi teoretic sporită prin capacitatea celei de-a doua Camere de a îmbunătăţi propunerile legislative trecute de prima Cameră, dar experienţa legilor adoptate din 1990 încoace şi numărul celor blocate în hăţişul mecanismelor parlamentare nu sînt deloc încurajatoare, iar un observator cinic ar putea spune, probabil fără a avea dreptate, că mai rău de atît nu se poate. În fine, performanţa controlului parlamentar asupra celorlalte puteri nu depinde nici ea de numărul camerelor, ci mai degrabă de calitatea activităţii comisiilor de specialitate ale Parlamentului şi de capacitatea parlamentarilor de a se ridica deasupra partizanatelor politice în exercitarea actului de control. Aici am ajuns însă deja la precepte ce par venite din altă lume decît din realitatea României primului deceniu al secolului XXI.

 

În concluzie, opţiunea pentru un Parlament unicameral sau pentru păstrarea sistemului bicameral nu va îmbunătăţi prin ea însăşi funcţionarea instituţiei. Această constatare ne poate îndemna să considerăm că, dacă Parlamentul tot va funcţiona prost, atunci măcar să coste mai puţin şi să adopte legile mai repede. Dacă vom considera însă că prioritatea noastră este îmbunătăţirea funcţionării Statului – inclusiv a Parlamentului –, atunci va trebui să ne înarmăm cu răbdare şi consecvenţă şi să avem grijă ca opţiunea pentru un sistem uni- sau bicameral să fie urmată de alte măsuri în vederea ridicării nivelului de performanţă al instituţiei Parlamentului. Ideal ar fi să alegem parlamentari mai competenţi şi mai dedicaţi binelui public, dar experienţa ne învaţă să nu ne facem iluzii în acest sens.

 

Competenţa limitată a parlamentarilor poate fi parţial compensată de calitatea consilierilor din comisiile de specialitate ale Parlamentului, deşi nu trebuie să uităm că decizia finală este normal să rămînă la nivelul reprezentanţilor aleşi. În ceea ce priveşte riscul ca preocuparea pentru binele public să fie eclipsată de cea pentru interesele personale şi de grup, aici trebuie, într-adevăr, să căscăm bine ochii pe cine alegem şi, totodată, să milităm pentru aplicarea unor mecanisme instituţionale care să limiteze posibilităţile de abuz şi/sau de deturnare a funcţiei publice. Iar testul pentru acestea este capacitatea de a aplica aceeaşi măsură independent de culoarea politică a celor ce încalcă regulile. Cu alte cuvinte, ar trebui să-i sprijinim pe parlamentarii care au tăria să voteze şi contra colegilor lor de partid şi să penalizăm partidele, precum şi pe aceia dintre parlamentarii care se ghidează după criterii partizane cînd este vorba de etică şi legalitate.