OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Intelectualitatea trebuie sau nu sa faca politica activa? Este politica o treaba murdara, de lasat altora sau, dimpotriva, trebuie depasit blocajul prejudecatilor legate de ea, asa cum au fost ele asezate in cincizeci de ani de pseudo-politica? Nicolae Manolescu se numara printre putinii intelectuali care au asumat pina la capat a doua solutie: „Ca experienta concreta, trebuie sa spun ca politica a fost extrem de utila si de traumatizanta in acelasi timp pentru mine“. Politica a fost – ca si televiziunea –
si o posibilitate de a testa comunicarea cu un public diferit de acela al
revistelor literare sau al amfiteatrelor; un public surprinzator, cu reactii
dintre cele mai diverse. Nu a abandonat insa profesia dintii: aceea de critic literar. In fata unor proiectate volume care vor reuni cronicile sale literare din ultimii 32 de ani, Nicolae Manolescu exclama: „M-am uitat la
ele ca la un album de fotografii, unde te vezi cu pantaloni scurti –
cu oarecare duiosie si uneori cu
oarecare spaima“…


Numai intelectualii fac politica

Domnule Nicolae Manolescu, sinteti unul dintre intelectualii care s-au implicat intr-o maniera dintre cele mai concrete si mai active in viata politica. Cum este „sa faci politica“?

Inainte de a raspunde direct la intrebare, as vrea sa spun ca ideea de incompatibilitate intre intelectuali si politica mi se pare gresita si chiar o prejudecata. Numai intectualii fac politica. Dintotdeauna ei au creat partide, ei au dat lovituri de stat, ei au facut revolutii, ei au creat parlamentele moderne, doctrinele moderne, inclusiv cele totalitare. Si comunismul, si fascismul, si liberalismul sint iesite din mintea unor intelectuali mai mult sau mai putin utopici, ceea ce nu i-a impiedicat sa fie singurii care fac politica. Niciodata, nici-o alta categorie socio-profesionala – sau clasa sociala, cum se spunea pe vremuri – nu a facut politica decit daca s-a „convertit“ la intelectualitate. Ideea ca in Marea Adunare Nationala de pe vremuri Ceausescu aducea muncitori, tarani, femei, cu alte cuvinte vroia sa „mareasca baza sociala“, de masa a parlamentului, era o ipocrizie.
Nu este mai putin adevarat, pe de alta parte, ca nu toti intelectualii fac politica, si in special politica aceasta concreta, care ii sperie pe unii. Cind este vorba de dat cu parerea, de creat utopii – nefaste ca toate utopiile – sau de pus in circulatie doctrine, acolo intelectualii se inghesuie. Cind e vorba insa de politica militanta, mai putin, pentru ca – se zice – intelectualul lucreaza cu idei, este un tip abstract, iar politica concreta este altceva; intelectualul este un tip moral, iar politica concreta este imorala – alta dulce ipocrizie sau prejudecata. Politica nu este mai imorala sau mai morala decit alte indeletniciri umane. Depinde de ce pui in ea. Eu cred ca toate aceste discutii, cu oarecare traditie de altfel, incepind de la Machiavelli, au o buna doza de machiaverlic in ele. La urma urmelor, Machiavelli va trebui recitit si se va constata ca spunea cu totul altceva decit se crede indeobste.

Ca experienta concreta, trebuie sa spun ca politica a fost extrem de utila si de traumatizanta in acelasi timp pentru mine. Utila, pentru ca mi-a permis sa cunosc o suma de oameni si de raporturi pe care nu le-as fi cunoscut daca ramineam la meseria mea de critic si de profesor. Mi-a permis sa vad cum functioneaza o masinarie ca cea a unui partid politic, si nu in ultimul rind mi-a permis sa-mi cunosc tara mult mai bine decit am facut-o pina acum sapte-opt ani. Stiam mai degraba cum arata Parisul sau New-York-ul decit cum arata Sighetu Marmatiei sau Dorohoiul. Experienta a fost traumatizanta, pe de alta parte, pentru ca – inevitabil – cind pina la 50 de ani nu faci nici un fel de politica, te tii departe de ea si dupa aceea se trezesti de viltoare, nu ai cum sa fi crutat de anumite naivitati si idealisme pe care ar fi fost mai bine sa le lepezi la intrare. Din pacate nu se poate chiar asa. Nu se poate sa intri in teren, dupa ce ai crezut ca esti arbitru sau spectator, fara un pic de idealism de doi bani, de naivitate sau prostie. O data ce ai intrat si ai constatat ca lucrurile nu stau chiar cum iti inchipuiai, trauma este cu atit mai mare.

Dar aceasta trauma nu provine tocmai din inversarea rolurilor?

Nu stiu carui rol am fost noi destinati, de fapt. De ce m-am facut profesor, de ce am scris critica literara? De ce n-am scris romane? Acestea nu sint optiuni clare, prestabilite, aici intra in scena hazardul. Mi-am propus la un moment dat sa intru in politica, din anumite ratiuni. Aceasta nu insemna ca exista o incompatibilitate intre rolul pe care urma sa-l joc si rolurile mele anterioare.
In plus, sa nu uitam ca, de la bonjuristi, pasoptisti, pina la generatia lui Iorga sau Rebreanu, multi intelectuali romani au fost in acelasi timp profesori si ministri sau parlamentari si critici literari sau istorici. Maiorescu n-a fost oare si parlamentar si ministru si prim-ministru? Alecsandri n-a fost, si el, trimis de Cuza sa negocieze cu marile puteri occidentale recunoasterea dublei domnii a proaspatului ales? S-a dus – si nimeni nu s-a intrebat cite pasteluri ar fi scris la Mircesti in timpul acela. Maiorescu nu ar mai fi scris si el vreo zece texte fundamentale daca nu intra in politica si nu se tinea de politica pina la moarte? La urma urmelor, nu e nicaieri fixat un tabel pe care sa scrie ca pina la virsta de cutare faci un lucru, dupa aceea altul, dupa aceea le faci pe amindoua…

Asadar nu va situati pe pozitia celor care regreta timpul pierdut si care se pling de abandonarea mesei de lucru?

Nu, si nici nu mi se pare normal. In primul rind este o chestiune strict individuala. Eu pot sa regret ca in ultimii opt-noua ani am citit si am scris mai putin decit in anteriorii treizeci. Dar este problema mea personala. In plus, cei care imi reproseaza ca m-am lasat de critica literara si m-am apucat de politica sint oameni care chiar in anii acestia, cind eu am facut politica activa iar ei nu, au scris mult mai putin decit mine. Eu am publicat, in continuare, trei articole pe saptamina si in plus am scos si carti – si nu politice. Sigur, nu chiar cu eficacitatea dinainte, cind nu aveam altceva de facut. Dar nu am renuntat la critica. Am facut, in plus, si o emisiune de televiziune, trei ani la rind. Si nu pot sa spun ca mi-a fost usor, pentru ca nu sint un om de televiziune, nu aveam nici un fel de experienta si a trebuit sa invat din mers.

Ce v-a determinat sa acceptati sa faceti si emisiuni de televiziune?

Consider ca televiziunea este un instrument, nu un scop in sine, de care trebuie sa tinem seama, extrem de eficace in lumea in care traim. Am dorit sa vad cum ma pot adresa eu, criticul literar, unui public de zece, de o suta sau de o mie de ori mai numeros decit cel pe care-l aveam la Romania Literara sau la facultate, ca profesor.

Cu publicul de televiziune ati avut un feed-back?

Am avut in mod sigur si vrind-nevrind. Am intrat intr-o alta lume, incercind sa ma fac inteles si de oameni de la care nu aveam pretentia sa stie despre ce este vorba in emisiunile mele. Cind scriu in Romania Literara sau cind tin un curs la facultate, presupun ca studentii sau cititorii stiu despre ce este vorba: se misca intr-un mediu familiar si nu au probleme de interpretare. Cind faci o emisiune culturala la televiziune te adresezi unui public care nu stie neaparat la ce te referi cind fixezi subiectul unei emisiuni. Trebuie, in consecinta, sa faci in asa fel incit nici sa nu te comporti ca un belfer prea didactic si sa-i jignesti, sa le dai impresia ca sint ignari si ca vii tu si le explici cum stau lucrurile, nici sa ii menajezi, afisind o exagerata delicatete.

Surpriza cea mare a fost sa constat, in acesti trei ani cit am facut aproape saptaminal emisiunea, ca am stirnit reactii mai multe si mai interesante din partea unor oameni care nu au nici o legatura cu literatura sau cultura: vatmani de tramvai, soferi de autobuz, oameni care prin ocupatie (nu neaparat prin pregatire sau profesie) nu au legatura cu fenomenul cultural. Mult mai putine reactii am avut de la colegii mei, care fie nu-mi urmareau emisiunile, fie nu aveau nimic de comentat. Mi s-a parut destul de socant sa constat ca, de pilda, un sofer de autobuz imi spunea ca statea noaptea tirziu sa nu le piarda, iar la facultate mi se replica „E prea tirziu, eu la ora 1 noaptea dorm!“.
Acesta este paradoxul televiziunii. Si daca intr-un public de o suta de mii de oameni – din care 90% sint spectatori intimplatori – la fiecare zece dintre ei unul este cistigat de ideea ca ceva in cultura merita atentia, este deja enorm. Nu ma gindesc, fireste, ca intra de a doua zi intr-o biblioteca sau intr-o librarie, ci ca intelege pur si simplu ca dincolo de tracasarile zilnice, de bautura sau de sex si de alte ocupatii mai exista ceva care se cheama cultura.


Public politic si public de televiziune

Exista similitudini intre publicul de televiziune caruia va adresati si cel care asista la un discurs politic public, de pilda?

Deosebirea amindurora de vechiul meu public este clara. Ceea ce deosebeste insa discursul public politic de emisiunea respectiva este ca la televiziune ma ocupam totusi de lucruri de mult si bine stiute, pe cind in politica ma ocupam de lucruri de abia invatate, care nu-mi erau nici mie foarte familiare si la cunostinta deplina a carora nu poti sa ajungi niciodata. Mergeam in campania electorala si le explicam taranilor functionarea bancilor agricole sau avantajele unor credite. Sigur ca cineva ma invatase si pe mine inainte, dar incercam sa spun niste lucruri pe care nu le stapineam asa cum mi-as fi dorit. Or, pentru fiecare domeniu exista un limbaj codificat. Un doctor, daca te apuci sa-i dai un diagnostic, isi da seama de impostura – ai gresit un cuvint, o expresie. La Cenaclul de Luni, puteam sa-mi dau imediat seama, dupa un accent sau o inflexiune, cine era de la Litere si cine de la facultati tehnice – de la primele fraze sau versuri. La fel se intimpla si cu discursul politicianului: cel care isi inchipuie ca e calificat ca atare ori isi face iluzii, ori e un prost. Cine era calificat in ‘90, in Romania, pentru politica? Nimeni! Am invatat toti din mers. Deosebirea dintre politicieni nu a fost ca unii erau mai calificati decit altii, ci ca unii erau mai motivati decit altii.

Care sint motivatiile unui politician?

Sint motivatii esentiale si, as spune, specific umane. Fac parte din cele citeva instincte fundamentale, cum sint foamea, sexul… Este vorba de putere, de nevoia de a dirija. Exista chiar teoreticieni ai luptei pentru putere care au vazut acest lucru peste tot in relatiile dintre oameni, inclusiv in relatiile dintre barbati si femei. Lupta pentru putere, impunerea vointei sint motivatii foarte precise si profunde, arhisuficiente. Nu trebuie sa ne mai intrebam ce mai cauta oamenii in politica – asta cauta, chiar daca nu o stiu sau nu o recunosc.


Prejudecata „politicii murdare“

Cum va explicati mult comentata rezerva si lipsa de contact a intelectualitatii romane de dinainte si de dupa 1989 cu restul societatii, in comparatie cu ceea ce s-a intimplat de pilda in Polonia sau Cehia?

Pe de o parte, este o diferenta majora intre evolutia regimului comunist in Romania si in majoritatea tarilor din estul si centrul Europei. In Polonia, Cehoslovacia sau Ungaria a exista posibilitatea, in ultimii 10-15 ani de regim comunist, crearii unei societati civile. Cu alte cuvinte, unii intelectuali, cum au fost cei din jurul Solidaritatii sau cei din jurul lui Havel si a Cartei 77 au putut sa spuna ce aveau de spus si sa se faca auziti de cine trebuia. Chiar daca au fost arestati, ei au continuat sa o faca: Havel avea masina de scris in inchisoare si o folosea pentru a compune scrisori adresate nu numai sotiei sale, Olga, ci si autoritatilor comuniste. Aceste scrisori au ajuns, prin samizdat, la cunostinta populatiei.

In Romania asa ceva nu a existat. O prima explicatie ar fi aceea ca intelectualitatea a fost cu totul nepregatita pentru practica politica. Nu aveam traditii imediate, iar perioada interbelica nu era direct legata de realitatea de la inceputul lui 1990. Timp de patruzeci de ani, intelectualii romani au facut politica numai ducindu-se la Academia Stefan Gheorghiu si inregimentindu-se in partidul comunist. Apoi a intervenit si o chestiune ce tine de mentalitate. Multi intelectuali au asociat ideea de politica militanta cu politica partidului comunist. Oroarea noastra de politica era atit de mare pina in 1989, incit ea n-a disparut cu totul, asemenea unui praf asezat, indaratnic, pe lucruri. De aici izvoraste un intreg discurs despre politica: politica este murdara, trebuie sa ne ferim cum putem de ea. Cum este ea mai murdara decit alte treburi omenesti, eu nu prea pot sa inteleg. Mai ales ca, se stie, in societatile omenesti nu se poate fara politica. Asa cum nu se poate fara economisti, fara profesori, fara medici – si fara critici literari, la urma urmelor! – nu se poate trai fara politicieni, adica fara acei indivizi care asigura gestiunea societatii.

Confuzia dintre politica in general si politica partidului comunist in special a persistat. Multi intelectuali se simteau bine tinindu-se deoparte si spunind ca „daca te bagi in troaca te maninca porcii“. Cind nu puteau sa-si apere aceasta mentalitate – destul de greu de aparat, pentru ca este irationala – atunci cautau tot felul de scuze. Principala scuza gasita a fost apolitismul, desi acesta era o forma de partizanat mascat pentru foarte multi dintre ei. N-are importanta acum la cine ma gindesc, dar nu se poate contesta ca toti apoliticii au fost, de fapt, de o anumita parte – optiunea ii priveste, mie insa mi se pare mai cinstit sa spui clar de ce parte esti.

Ca politician ati fost generator de discurs public, ca profesor sinteti formator de generatii – si ma gindesc de pilda la Cenaclul de Luni. Care mai sint acum raporturile dumneavoastra cu generatiile care vin si cu cele care au fost?

Am avut de-a face in toata viata mea activa, de critic si de profesor, in mod nemijlocit, cu trei generatii. Prima a fost cea de dinaintea mea. Cu ea am avut un raport destul de dificil si de confuz, pentru ca este vorba de o generatie sfisiata de multe probleme. O parte din membrii ei s-au atasat intr-un anume fel de generatia mea, au debutat tirziu, nu au publicat nimic in anii ’50… Pe acestia i-am simtit cel mai aproape: Stefan Aug. Doinas sau Emil Botta. Altii au ramas handicapati de ceea ce se intimplase cu ei in anii ‘50 – unii si-au revenit, altii nu, oricum experienta istorica ne deosebea radical.

Totdeauna am avut foarte mari dificultati in a-mi dea seama ce-au facut si ce ar fi trebuit sa faca sau sa nu faca acesti oameni. E usor acum de spus ca „au colaborat“. Generatia lor a avut insa o experienta istorica pe care generatia mea nu a avut-o, sau a avut-o la o virsta la care nu esti constient si responsabil. E foarte usor de spus acum: Calinescu a colaborat, Sadoveanu a colaborat. Puteau sa nu colaboreze? Un raspuns pot sa dau numai in ceea ce priveste generatia mea: da, puteau sa nu colaboreze, nu se intimpla aproape nimic. Generatia mea a intrat insa in literatura cind se termina cu inchisorile politice, cind lucrurile se limpezisera cit de cit, exista un pic de libertate de exprimare. De aceea, nu stiu cum poate sa judece ea o generatie care putea sa infunde puscariile numai pentru ca nu-i placea, de pilda, stilul prozei lui Zaharia Stancu. Nesansa ei a fost sa traiasca o epoca absolut oribila.

A doua generatie cu care m-am intilnit a fost a mea, asa-numita generatie ’60, oameni nascuti intre, sa zicem, 1933 si 1943. Este o generatie cu care sint solidar – am debutat cu totii cam in acelasi timp, aveam cam aceleasi conditii, acelasi background si impartasisem aceeasi experienta istorica. Sigur ca nu ne-am comportat la fel, de asta este interesanta viata in general si cea literara in special. Generatia ’60, puternica si foarte interesanta, a dat, e adevarat, tributul ei, dar poate inca numara citiva prozatori, poeti, dramaturgi si critici extraordinari.

Sansa a facut ca generatia noastra sa se intilneasca si cu o a treia generatie, cea formata in jurul anului 1980. Aceasta este generatia Cenaclului de Luni, a optzecistilor, cea mai la moda astazi, care controleaza toate revistele culturale importante. Trebuie sa spun aici ca, daca ma considera si pe mine ca facind parte din aceasta generatie, atunci si Romania literara ar trebui privita altfel, de aceea nu vad nici un motiv pentru care Observatorul cultural sau alte publicatii ale optzecistilor o considera ca fiind o revista batrina, facuta de batrini. Este facuta de mine, care pot zice ca fac parte din generatia ’80. Daca ei cred ca fara mine generatia optzeci ar mai fi ce este acum, se inseala. Constatarea este valabila si in sens invers. Nici eu nu as mai fi fost acelasi fara contactul cu generatia ’80. Aici a avut loc un schimb profitabil mutual.

Generatia ’80 s-a impus in conditii extrem de dificile. Spre deosebire de saizecisti, care au avut norocul unui deceniu de liberalizare, si au intrat pe usa din fata, ei au intrat pe usa din dos si au avut parte de deceniul cel mai negru al ceausismului. Asta lasa urme si asupra lor, ca stare de spirit, si asupra literaturii in general: multi din ei nu au debutat cind trebuia, multi nu au publicat la momentul potrivit cartile pe care le scrisesera. Optzecistii s-au putut manifesta plenar de abia dupa 1989, cind – din pacate – nimanui nu ii mai arde de literatura, cind ecoul unui fapt literar nu mai este acelasi ca inainte, cind un scriitor nu mai este lider de opinie politica decit daca face politica, cind un scriitor – chiar extraordinar – nu mai este neaparat si un VIP. (VIP-urile sint acele persoane care apar, cind mor, pe prima pagina a ziarelor: regele Cioaba si altii asemenea. Marin Sorescu si Tomozei au aparut pe pagina 5 sau 6, prin urmare, conform acestor criterii, ei nu sint VIP-uri.) Optzecistii nu au putut sa publice in anii ’80, cind ar fi avut toate sansele sa fie niste eroi, iar dupa aceea au putut sa publice oricit, dar nu a mai avut cine sa-i citeasca.


Pierderea contactului cu generatiile noi este poate inevitabila

Va preocupa contactul cu generatiile care apar?

Imi aduc aminte ca citeam in tinerete o carte a unui critic american, Edmund Wilson, despre simbolism. El scria un lucru care m-a frapat: marturisea ca marea lui spaima este ca va pierde contacul cu generatiile noi si cu literatura care se face. La treizeci de ani ma sinchiseam prea putin de pierderea contactului cu generatiile tinere, pentru ca mi se parea ca povestea aceasta urma sa se intimple peste foarte multa vreme. Ei bine, vremea aceea a venit si incep sa ma gindesc daca nu cumva acest contact cu generatiile noi nu se pierde cumva inevitabil. La aparitia lui Sorescu, Nichita si a celorlalti poeti din generatia mea, Serban Cioculescu a publicat un articol in care-i critica foarte tare, spunind intre altele ca ce scriau ei nu e poezie. Am intrat atunci cu el intr-o polemica, particulara si publica, spunindu-i ca pot accepta la rigoare ca nu-i place cum scriu acesti poeti – Cioculescu avea pe vremea aceea virsta mea de acum, iar Nichita si Sorescu debutasera de citiva ani – dar ca nu accept sa sustina ca nu este poezie, pentru ca niciodata nu avem cum sa stim ce este de fapt poezie si ce nu. O generatie poate sa-i dea o definitie, alta generatie, o alta. Eu nu sint foarte sigur de pilda ca nu va veni acum inca o generatie – pentru ca este cazul sa mai apara acum inca una, orice nas isi are nasul, optzecistii o sa-si aiba si ei nasul lor – care sa se uite la poezia optzecista asa cum optzecistii s-au uitat la colegii lor saizecisti si sa spuna „asta nu e poezie, poezie e ce facem noi“.

Am fost de aceea foarte atent sa-mi infrinez pornirile de a emite judecati de acest tip. Am facut efortul sa inteleg. Cind incep sa aud insa vorbindu-se de ciberspatiu, de ciberliteratura, simt un mic frison, pentru ca eu cu calculatorul nu am un raport bine stabilit, il simt ca pe un animal ciudat. Dar nu am sa spun niciodata ca asta nu este literatura, ci pur si simplu ca mie nu-mi place, ca m-am prostit, ca nu mai vad – gasesc eu ceva!

Va pregatiti acum sa stringeti in volum textele scrise in decursul celei mai indelungate cariere – 32 de ani – de cronicar literar.

Asa este, si nu in volum ci in volume, cite nu stiu nici eu, stie numai Nicolae Tone, pe care de altfel l-am prevenit ca se baga intr-un lucru extrem de complicat, dar nu m-a ascultat. Am reparcurs toate cronicile dupa ce el si-a trimis oamenii si le-a fotocopiat prin biblioteci, pentru ca eu nu mai aveam revistele. Nu am intervenit in texte, m-am limitat la redactarea unor note explicative acolo unde nu se mai intelegea contextul, am dat la o parte ceea ce nu era cronica literara propriu-zisa si au ramas 1300 de articole, cu o medie la fiecare de sase-sapte pagini, dactilografiate la doua rinduri. Asta inseamna atit de mult, incit astept, curios, sa vad ce o sa faca Nicolae Tone cu o asemenea cantitate de text, pentru ca intreprinderea poate devini usor monstruoasa. Imi aduc aminte ca atunci cind mi le-a adus fotocopiate, s-a prezentat la redactie cu citiva saci buni, de care luni de-a rindul nici nu am avut curajul sa ma ating.

Dar care a fost impresia generala a confruntarii cu niste texte scrise in urma cu douazeci-treizeci de ani?

M-am uitat la ele ca la un album de fotografii, unde te vezi cu pantaloni scurti – cu oarecare duiosie si uneori cu oarecare spaima, pentru ca este imposibil intr-o viata intreaga sa nu reusesti sa fii penibil de citeva ori si sa te confrunti mai tirziu cu aceste momente: erori de informatie, erori de interpretare…

Cum apare perioada faimoasei antologii din 1968?

Nu am intrerupt cronica in acea perioada. Am dat chiar de o replica a mea la un articol al lui Ivascu. El fusese obligat sa publice in Contemporanul un articol impotriva antologiei. Ma si prevenise de altfel, spunindu-mi ca daca tin la cronica mea, trebuie sa-l las pe el sa ma critice, ca sa nu o faca altii, mult mai rau. Eu mi-am rezervat atunci dreptul de a scrie o replica. Culmea este ca mi-a si publicat-o. Scriam acolo ca nu gasesc in formatia mea intelectuala nici o intelegere si nici o simpatie pentru cei care interzic si topesc cartile. Or, eu vorbeam despre o carte care tocmai fusese interzisa si topita! In schimb, cenzura a inteles ca vorbesc despre fascism, desi eu, avind numai 13 luni pe vremea rebeliunii legionare, nu eram interesat de ceea ce se intimplase atunci, ci de ce mi se intimplase cu antologia.

Mai grava a fost situatia dupa Tezele din iulie 1971, cind am fost pus in situatia de a nu mai fi publicat o vara intreaga. Scrisesem o cronica la Preda care se chema, ca si cartea lui, Imposibila intoarcere. Va inchipuiti cum suna un asemenea titlu in conditiile in care lumea avea in minte intoarcerea la ce putea fi mai rau! Si mai rau a fost in 1977, cind am laudat Bunavestire a lui Breban. Atunci mi-am pierdut o vreme dreptul de semnatura. Ivascu a gasit solutia de a ma publica din doua in doua saptamini, sub titlul de actualitate literara si nu de cronica literara. Asa am reusit sa revin. Regimul comunist avea niste obsesii lingvistice savuroase: atunci a disparut rubrica de cronica literara. Nimeni nu a mai scris pentru o perioada cronica, ci actualitate literara – aceasta pentru a da o coloratura generala unei masuri care de fapt vizase sa ma pedepseasca pe mine personal. Paradoxul face ca primul care sa-si fi reluat dreptul de semnatura la rubrica de cronica literara saptaminala sa fiu tot eu. Si am tinut-o asa pina in 1992.

Va mai intoarceti la politica?

Nu, la politica nu ma mai intorc, cel putin in sensul strict. Nu mai am de gind sa mai candidez la nici-o functie, nici in vreun partid, nici in Parlament. Asta nu inseamna ca, daca va fi cazul, nu imi voi mai da cu parerea sau nu voi incerca sa sprijin aparitia unor idei noi in politica.