OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

profil

Opus, revista de cultura editata de Liga Studentilor din Universitatea de Muzica Bucuresti. Director: Adina Dumitrescu. Redactori: Catalin Cretu, Stefan Firca, Ana Giurgiu, Maria Grajdian, Monica Grigore, Alice Lehovida, Oana Mehedinteanu, Patricia Nedelescu. Publicatia se declara „cel putin pentru moment“ o incercare menita sa promoveze „un dialog inter-academic si pluri/trans-disciplinar asupra vastei tematici muzicale“. Existenta acestui Opus... opus inertiei este garantata doar de „vointa culturala“ si de resursele ce anima un grup de entuziasti, „deocamdata restrins, solidar insa“. Pina acum, au aparut (in cursul anului trecut) patru numere. Aflam insa ca, dupa o „gestatie“ de, iata, noua luni, redactorii se pregatesc sa scoata un nou numar al Opus-ului. Rubricile revistei se intituleaza, „simfonic“, Opus I, Opus II etc..., majoritatea continind studii muzicale de specialitate, foarte serioase, cu bibliografii ample, despre diversele stiluri ale muzicii „grave“, grupate pe epoci: „Muzica bizantina“, „Renastere, Baroc“, „Clasicism, Romantism“, „Modern, Contemporan“. Sint analizate sintaxe muzicale, partituri etc. Pluri- si transdisciplinaritatea sint prezente in texte precum: Relationarea concreta a muzicii cu textul in perioada baroca – retorica muzicala de Mihail Ghiga, Reflexii goetheene in ograda muzicii de Maria Grajdian, Abordarea psihologica in muzicologia lui Leonard B. Meyer de Particia Nedelescu, Perspective semiotico-semantice in cheironomia muzicala bizantina... de Nicolae Gheorghita, Lirica lui Mallarmé in liedurile lui Debussy si Ravel de Raluca Jorz s.a...Un spatiu special este dedicat cronicilor despre carti de specific muzical, interviurilor si informatiilor din domeniul vietii muzicale, ale invatamintului de specialitate s.a. Totul – bine sistematizat, pe criterii „utilitare“. Nu sint uitate nici jazz-ul (Charlie Parker, Michel Petrucciani), nici literatura (eseuri despre Jurnalul de la Tescani, poezia lui Seamus Heaney etc., semnate de studenti la Litere), nici teoria artei (materiale apartinind unor studenti sau asistenti de la Universitatea de Arte din Bucuresti). Supara intrucitva iezuitismul naiv si pios „intru cultura“ al unora dintre articolele de opinie, altfel de buna-credinta si bune intentii. Noi le uram, oricum, succes in continuare junilor si inimosilor redactori.


de ici, de colo

Multe lucruri de citit in numarul 7-8/iulie-august 2000 al revistei oradene Familia. Ne-a atras atentia, in primul rind, un amplu, subtil si emotionant text al lui Norman Manea despre M. Blecher: M. Blecher – intre biografie si creatie, reprezentind (aflam dintr-o nota finala a autorului) conferinta publica a acestuia tinuta la Federatia Comunitatilor Evreiesti din Bucuresti, la 18 aprilie 1985. In rama unei analize subtile si empatice, Norman Manea aduce o serie de informatii, mai putin sau deloc cunoscute publicului, care asaza intr-o lumina mai clara gindirea si viziunea acestui scriitor unic: „Intr-o teza la filozofie, in clasa a VI-a a liceului real din Roman, notata cu 10 in primul trimestru al anului 1926, elevul Blecher L. Max schiteaza, deja, credem, ceea ce am putea numi deja tema viitorului scriitor: «ce-i viata, ce-i moartea, dar mai ales ce-i lumea». Elevul considera ca uimirea si frica de necunoscut nasc sentimentul divinitatii, dar si pasiunea cunoasterii, pe care va incerca, de altfel, inca de pe atunci, sa le concilieze intr-o sinteza caracteristica (...) «Cu cit simturile sint mai numeroase si mai fine, am avea sanse mai mari de a cuprinde realul materiei. Avem insa prea putine, percepem doar fragmentar si eronat realitatea. Lumea la care accedem este foarte departe de cea reala», afirma tinarul Blecher si avem, poate, aici, prima explicatie a titlului cartii de mai tirziu.“ Iata si finalul: „Nici presa evreiasca, inca activa in epoca, nu a fost sensibila la aceasta pierdere. Atentia este captata, mai curind, la mai toate popoarele, de declaratiile conjuncturale de apartenenta si angajare. Ca si Kafka sau Schulz, cu care a fost adesea comparat, Blecher nu a scris sub pseudonim, dar nici nu a facut partizanat combativ sau formale declaratii de apartenenta. Fara a trata teme evreiesti, literatura sa trimite spre un fond stabil de sensibilitate si spiritualitate. Daca moartea sa n-a cintarit nici cit un fapt divers, forta de antidestin a artei l-a confirmat, in schimb, pe Blecher. Rana existentei sale hraneste si azi lumina delicata si viguroasa a paginilor.“
Se retine, de asemenea, un bun, consistent interviu (Confesiunea unui editor) acordat Dorei Pavel de catre Calin Vlasie, care vorbeste, pe larg, cu pasiune, despre piata editoriala romaneasca si despre implicarea sa personala in meseria de editor. „A fi editor – afirma Calin Vlasie – nu e decit un alt mod de a fi scriitor.“
Nu in ultimul rind, merita semnalat substantialul grupaj de fictiune Vara prozei, cuprinzind texte de Florin Ardelean, Orlando Balas, Mihai Dragolea, Adrian Granescu, Gheorghe Izbasescu, Judith Mesaros, Ion Stratan, Traian Stef si Radu Tuculescu.

A aparut numarul 31 al revistei Memoria, revista gindirii arestate. Ca de obicei, numeroase puncte de interes, dintre care amintim: un extras despre caderea lui Nicolae Ceausescu din volumul de memorii al lui Mihail Gorbaciov, un nou fragment din volumul (aflat in pregatire) al Ruxandrei Cesereanu despre Tortura politica in secolul XX (in acest numar: Conceptul de tortura), si grupajul intitulat Memoria aproapelui nostru in cadrul caruia scriu Itzak Arad (despre Stalin si problema evreiasca) si Teodor Wexler (despre Procesul sionistilor din 1953). „Vedeta“ este insa un document „de epoca“ reprodus de Mircea Carp – mai precis, un Proces-verbal si o stenograma a unei sedinte de comandament din noiembrie 1956, la care au participat tovarasii Al. Moghioros, Isac M., G-ral Maior Marcu Stan, G-ral Maior Dragnea, Colonel Negrea, Colonel Breban, Colonel Cristache etc., in care se discuta despre modalitati ale reprimarii unui grup rebel de studenti timisoreni, simpatizanti ai revolutiei anticomuniste din Ungaria. Documentul a fost pus la dispozitie de fosti studenti care au suferit atunci de pe urma unui general ajuns astazi... Presedinte al Asociatiei Nationale a Veteranilor de Razboi.

In numarul 7-8-9 al revistei de cultura Arca din Arad este publicat un text-provocare insotit de o epistola, ambele apartinind unui tinar de 18 ani, Bogdan S. Pecican, absolvent al celui mai titrat liceu aradean, „Moise Nicoara“. Textul plus epistola sustin, pe urmele lui Eugen Ionescu din Nu, dar adaptata la situatia actuala, teza „perfectei inutilitati a criticii literare“. Ele au fost, pina in ianuarie a.c., expediate de trei ori, la intervale de o luna, lui Nicolae Manolescu (pe adresa Romaniei literare) fara nici un rezultat. Drept pentru care junele autor conchide: „d-sa nu mi-a raspuns, consimtind – tacit, dar nu mai putin neechivoc – la concluziile mele. Ii multumesc.“ Dincolo de unele naivitati specifice virstei, textul apartine, in mod vizibil, unui tinar citit, cu lecturi literare si filozofice bogate, relativ bine asimilate si aduse la zi, surprinzator de articulat intelectual pentru virsta lui „frageda“ (oare de ce nu l-o fi trimis la Dilema?). Are condei, scrie cu verva, nerv si umor, argumenteaza logic, stie sa nuanteze, pe scurt, ca sa ne dam si noi – horribile dictu! – cu parerea critica, are certe calitati eseistice. N-ar fi deloc exclus sa avem de-a face cu un viitor critic de calibru. Revolta lui impotriva criticii („pretinsul sistem al tuturor eforturilor de reflectie in marginea produselor literaturii“) si a capodoperelor este o reactie sanatoasa si vine, credem, dintr-o mare iubire contrariata.

Citam citeva fragmente: „printre atitea alte delectari anodine, survenite la vremea unui loisir pasager, ca, de pilda, pescuitul de agrement, turismul sau jocul de arsice, s-ar gasi, desigur, loc si pentru exercitiul hermeneutic. Insa critica literara nu se multumeste cu atit. E prost crescuta. Galagioasa. Bovarica.“ „Subscriem, asadar, la percutanta opinie a lui Witold Gombrowicz, potrivit careia, de cele mai multe ori, respectul nostru pentru capodopere se inalta pe o minciuna pioasa. Pioasa, ce-i drept, dar nu mai putin minciuna. Intretinuta – ati ghicit! – de critica! Ne extaziem in societate fata de Homer (se poarta, e de bonton!), dar in forul interior nu-l putem suferi. (...) Pregnanta continuturilor, forta lor de iradiatie se datoreaza, fara indoiala, strategiilor retorice sau narative adoptate. Cind acestea din urma apar vetuste, continuturile devin si ele evanescente, se topesc.“ In concluzie, dupa experimentarea fideista a tuturor metodelor scientiste, „maimutarind stiintele exacte“, critica literara se vede „nevoita sa-si ridice incapacitatea la rang de principiu: a inghitit cu chiu-cu vai teza pluralitatii interpretarilor si a simultanei lor legitimitati.“ Iata si „verdictul“: „Nesiguri pe propria lor intuitie estetica (...) si total deconcertati de solicitarile marii mase a consumatorilor de literatura, ei se autoclaustreaza in interiorul unei caste extrem de elitiste, conspirind in jurul unor coduri terminologice pe cit de ermetice, pe atit de fortuite.“ Scandalos si pueril, nu-i asa? Probabil. Ce ne facem insa daca tinarul nostru are totusi, pe ici pe colo, prin partile esentiale, dreptate?
La rubrica Revista presei am gasit comentarii oneste si atente pe marginea unor articole cu miza din Observator cultural, cum ar fi textul despre Cultura romana si corectitudinea politica al lui Gabriel Andreescu sau polemica euroart.


conflict

Foarte ofensiv articolul lui Michael Astner din Timpul, iulie-august 2000, Despre redactori, cronicari interimari si Romania literara in Tara de Vara. Autorul constata si analizeaza acid o seama de gafe de tot hazul aparute, in ultimele saptamini, in Romania literara. Nu le mai amintim, ca iar se supara Alex. Stefanescu si ne acuza ca avem ceva cu revista la care e redactor-sef. Michael Astner face obiectii si la grupajul despre proiectul LITERATUR EXPRESS EUROPA 2000 (altfel „foarte interesant“) din numarul 22 al Observatorului cultural, deplingind, condescendent, „absenta unui redactor potrivit“, cunoscator al limbii germane: „nu pot sa trec peste faptul ca «After all» niciodata nu se poate traduce cu «Nach Alles», exceptind cazul in care Alles ar fi o localitate. Corect ar fi deci «Nach Allem». Si ca in articolul d-lui Prelipceanu, incepind cu titlul si de inca patru ori, apare «Der Zug ende hier» in loc de «endet hier». Se prea poate ca inscriptiei vazute de autor la Berlin (unde TRENUL LITERATURII EUROPA 2000 si-a avut statia finala) sa-i fi lipsit intr-adevar «t»-ul: de cite ori nu vedem o firma cu o litera lipsa, fara una sau mai multe litere (cind este luminoasa?)“. Numai ca, faptul ca Michael Astner stie bine germana nu inseamna ca are si dreptate. Daca se va uita cu mai multa atentie in acel numar 22, va constata ca pe afisul expozitiei respective era scris chiar „Nach Alles“, deci vina, daca e una, apartine organizatorilor proiectului, si nu redactorilor nostri. Apoi, oricit ar voi, din scrupul excesiv, Michael Astner sa scrie in statia finala „Der Zug endet hier“ (adica „trenul se sfirseste aici) in loc de „Der Zug ende hier“ (adica „tren sfirsit aici“), formularea apartine de asemenea organizatorilor, care au dat dovada, se pare, de un spirit ludic superior prietenului de la Timpul. Asa ca de vina nu e iluzia optica a lui Nicolae Prelipceanu sau neatentia vreunuia dintre redactorii nostri, ci hipercorectitudinea lui Michael Astner. Asta e! In rest, numai de bine...