OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Constantin ABALUTA
Grafferul din lift
Editura Paralela 45, Pitesti, 2006, 246 p.

Mai intii sa vedem ce inseamna in contextul poeziei actuale lirica lui Constantin Abaluta. De obicei se spune ca marea ruptura in evolutia poeziei romanesti de dupa razboi a inceput odata cu promotia ’80. Eu nu am fost de acord niciodata cu aceasta afirmatie, pentru ca, de fapt, ruptura nu se produce in deceniul noua. Ruptura s-a produs anterior. Imediat dupa moartea proletcultismului a existat mai intii acea generatie a lui Nichita Stanescu si, cel putin in primele sale volume, acesta a incercat sa resusciteze traditia marii poezii moderniste dintre razboaie, iar apoi, la sfirsitul anilor ’60 si inceputul anilor ’70, se configureaza o miscare poetica novatoare care se concretizeaza in citeva directii.

E vorba, pe de-o parte, de poezia si proza oniricilor, iar pe de alta parte, de ceea ce criticii numesc in general poezia obiectelor care-si are un reprezentant de marca in Constantin Abaluta. Ei bine, cu acesti autori, incepind de la sfirsitul anilor ’60, cind debuteaza Constantin Abaluta, debuteaza Nora Iuga, George Almosnino, Mazilescu, Turcea, Mircea Ivanescu, Cezar Ivanescu, Angela Marinescu si asa mai departe, se configureaza o miscare poetica tot mai indepartata de traditia unei anumite poezii interbelice: Arghezi, Blaga, Barbu, traditie care fusese urmata pina atunci, si-si gaseste in contextul poeziei dintre razboaie alte modele. Unul dintre ele este Bacovia, iar celalalt poezia avangardista, in special cea suprarealista, caci, in underground-ul epocii, Gellu Naum, care tocmai revenise in actualitate cu volumul Athanor, se bucura de o mare autoritate. Aceasta poezie va fi antimetaforizanta, dar mai ales antimetafizica. Asta nu inseamna ca poetii obiectelor sau oniricii au refuzat transcendenta, in fapt, ei au refuzat doar tendinta filozofarda a poetizarii, aspiratia ei (care vine de la Eminescu) de a face in mod explicit metafizica. Din acest punct de vedere este foarte interesant un articol teoretic al lui Dumitru Tepeneag care, vorbind despre posibilitatea poeziei de a se raporta la metafizic, spunea ca aceasta nu poate formula metafizicul, dar il poate configura, adica il poate sugera prin intermediul asa-numitelor configuratii, care sint niste aglutinari de imagini generatoare de tensiune lirica si care trimit spre un altceva, spre un altundeva.

Pe asemenea aglutinari imagistice mizeaza si lirica lui Constantin Abaluta, cel putin in faza ei de inceput. Si acum, pentru a ma apropia mai mult de aceasta poezie, vreau sa spun ca e foarte comod sa o califici cu ajutorul unor clisee cum ar fi „poezie a obiectelor“, „suprarealism“, „minimalism“ s.a.m.d. insa realitatea este alta: poezia lui Abaluta a suferit de-a lungul timpului numeroase transformari, si daca, stiu si eu, comparam volumul Orasul Marea cu una dintre primele carti ale poetului, sa zicem Piatra, vedem ca ele nu prea mai seamana, desi o anumita continuitate, sigur, exista intre ele, fiindca poetul a ramas, totusi, in liniile lui esentiale, in liniile lui definitorii, acelasi. Ce se intimpla cu aceasta poezie? Pe de o parte, ea, asa cum foarte bine observa Nora Iuga, isi largeste tot mai mult orizontul.

Apoi, pe masura ce ne apropiem de virsta actuala a acestei poezii, ea se indeparteaza tot mai mult de suprarealismul inceputurilor, se decanteaza tot mai mult, devine tot mai transparenta, poetul nu se mai teme de confesiunea directa si reuseste sa dea versului sau multa, foarte multa autenticitate. Din acest punct de vedere, al rostirii directe, al transparentizarii limbajului, Constantin Abaluta, la ora actuala, reuseste sa isi convinga cititorul ca trairea care se ascunde in spatele cuvintului si cuvintul au devenit una, ca singele si nervii au invadat pagina. Poezia obiectelor a fost cultivata in general de autorii experimentalisti, cum ar fi grupul 63 italian. Ei bine, italienii aveau si o mica teorie in legatura cu poezia obiectelor: considerau ca, pentru poetul care alege o asemenea formula lirica, doar obiectul exista cu adevarat. Si aceasta afirmatie poate sa spuna foarte mult in legatura cu ultima carte a lui Constantin Abaluta. Aici obiectul este orasul. Dupa ce intr-un volum anterior a facut poezia odailor, acum Abaluta face poezia strazilor.

El are nostalgia lucrurilor vechi si acestea ii provoaca, asa cum vom vedea, un foarte ciudat sentiment de instrainare, fiindca obiectul, cel putin asa cum apare el in paginile volumului Orasul Marea, este erodat, devine altul, este intr-o continua metamorfoza, iar identitatea lui devine problematica. Si ceea ce este cu adevarat interesant este faptul ca aceasta criza de identitate a obiectului i se transmite eului, fiindca una dintre marile probleme ale actualului volum de poezie a lui Abaluta este aceea a identitatii, care aparuse si in cartile sale mai vechi. Pentru ca, intr-adevar, exista un filon existentialist care poate fi decelat in volumele sale de poezie. Problema identitatii se leaga sigur de raspunsul pe care-l da(m) la intrebarea Cine sint eu?, iar din poemele adunate in volum rezulta ca raspunsul la aceasta intrebare devine din ce in ce mai anevoios. Asadar, problema identitatii. Dar metamorfozele pe care le sufera obiectul mai determina ceva: ruperea de lume, instrainarea, si asta face ca una dintre marile teme ale volumului sa fie, alaturi de cea a identitatii, singuratatea. Cartea transcrie intr-un fel promenadele unui hoinar singuratic printr-un oras care, incet-incet, incepe sa-si piarda identitatea, incepe sa se goleasca de sinele sau si de aici drama, drama care – foarte interesant – vine dinspre obiect spre subiect. Poate in aceasta consta noutatea acestui volum al lui Constantin Abaluta.

Dar marea surpriza pe care autorul ne-o face este, desigur, nu volumul de versuri, ci romanul Grafferul din lift, carte care banuiesc ca va avea o buna receptare, fiindca nu prea seamana cu ceea ce s-a scris in general in proza romaneasca, si daca ar fi s-o raportez la ceva, as raporta-o la romanul lui Arghezi Cimitirul Bunavestire. Fiindca ambele sint, sa le spunem, romane apocaliptice. Romanul lui Arghezi se termina, daca va mai amintiti, cu o inviere a tuturor mortilor; la Abaluta nu se intimpla asta, ci orasul este invadat de niste melci care devoreaza lucrurile, devoreaza si oamenii, ca un fel de armata apocaliptica pusa pe nimicit. Si de aici, din aceasta prezenta terifianta rezulta atmosfera de cosmar a romanului. Dar cartea nu este doar un cosmar, are si pagini de o mare puritate, de o mare ingenuitate, fiindca autorul reuseste foarte bine sa realizeze melanjul dintre real si fabulos. Este in romanul acesta prezenta lumea experientei noastre de zi cu zi, dar o lume a experientei care tinde sa se fisureze in permanenta facind loc fabulosului, visului, feeriei. Paginile romanului sint strabatute de personaje de un pitoresc nebun, fiecare cu o identitate foarte clar conturata, aproape fiecare dintre ele raminindu-ne fixat pe retina, stiu si eu, de la batrina care pierduse o statie de autobuz pina la ghinionistul Pintilie Zanziga, cel care toata viata a avut cele mai mari ghinioane posibile si, in cele din urma, devine norocos si asta il nenoroceste.

O dragoste care gliseaza in fantastic
Iar dincolo de toate acestea, exista in paginile romanului o poveste de dragoste foarte frumoasa si, in aceasta zona a sa, cartea lui Constantin Abaluta ma face sa ma gindesc la proza lui Boris Vian, mai exact la Spuma zilelor, deoarece este vorba, ca si acolo, de o dragoste foarte aerata, foarte pura, intre doua fiinte pline de stranietate, o dragoste care la un moment dat pare ca gliseaza in fantastic, insa patrunde, de fapt, de-a dreptul in cosmaresc, fiindca Amalia, eroina care colectiona calendare gresite (splendida metafora a frustrarii si esecului!), este inghitita de o prapastie care incet-incet se intinde asupra intregului oras, apoi aceeasi Amalia este substituita de o broasca testoasa si iata cum, asa cum spuneam, permanent realul se amalgameaza cu feericul. De curind am auzit de la Constantin Abaluta o veste foarte buna: are de gind sa extinda acest roman, am inteles ca scrie de zor la continuarea lui si probabil ca ne va mai face o surpriza asa cum, cu acest text al sau, Grafferul din lift, pe mine cel putin, m-a surprins foarte mult. Este un roman cu totul si cu totul deosebit. O lectura de-a dreptul sarbatoreasca.