OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Se stie: nordicii au descoperit societatea perfecta. Logic, chiar in arta nordica putem descoperi o critica a acestei societati perfecte. Un bun exemplu este coproductia norvegiano-islandeza Omul-problema (Den Brysomme mannen, 2006) de Jens Lien. Cum vara nu este prea generoasa cu cinefilii autohtoni, cei care au scapat filmul la TIFF 6 n-ar trebui sa-l mai rateze si la distribuirea sa in circuitul cinematografic.

Un barbat de vreo 40 de ani asteapta in statia de metrou, alaturi de un cuplu de tineri care se saruta mecanic. Atunci cind se apropie trenul, barbatul se arunca in fata sa. Flash-back: acelasi barbat, Andreas (Trond Fausa Aurvaag), soseste, cu un autobuz misterios, intr-un oras la fel de misterios. Primeste imediat o locuinta, o slujba de rutina si bani de cheltuiala, apoi isi gaseste rapid o partenera, ba chiar doua. insa totul e prea frumos ca sa nu existe si ceva putred in aceasta „minunata lume noua“, in care toate zimbetele sint fortate, iar toate lacrimile... scuze, lacrimi nu prea exista. Aici, fericirea nu este un drept, ci o obligatie sociala, iar cei care nu se conformeaza – si nu se sinucid – sint „reeducati“ de pastratorii ordinii, omniprezentii barbati in salopete, sau, daca recidiveaza, sint expulzati (singura cale de a parasi urbea altfel decit cu picioarele inainte). in oras nu vezi picior de copil, mirosurile mai exista doar in amintirile oamenilor, mincarurile nu au nici un gust, iar alcoolul consumat in exces afecteaza doar stomacul, nu si creierul. Aflat initial in postura intrusului, Andreas reuseste sa se integreze in comunitate, insa, atunci cind realizeaza ca in grupul din care face acum parte sentimentele sint doar de fatada, decide sa-si ia viata.

Ne reintoarcem astfel la scena de la inceput. Este primul moment in care Jens Lien, care pina acum crease meticulos o lume credibila, terifianta tocmai prin normalitatea sa dezumanizanta, da gres. El ingroasa excesiv tusele suprarealiste in filmul sau, mizind prea mult pe absurdul de slapstick. Secventa repetata mi-a adus aminte de inceputul lui Meet Joe Black al lui Martin Brest, in care Joe-Black-care-nu-este-inca-Joe-Black, aflat pe strada, evita o masina, dar este lovit din plin de a doua, pentru a ateriza apoi pe parbrizul celei de-a treia. Cineastul norvegian merge si mai departe, protagonistul sau fiind calcat pe rind de trei trenuri; totusi, el supravietuieste miraculos. Sugestia este evidenta: in societatea perfecta, chiar si moartea a fost eradicata. Totusi, mai devreme descoperisem, impreuna cu Andreas, un sinucigas a carui tentativa fusese incununata de succes. Asadar, o eroare de logica interna a lumii fictionale...

Fii fericit!
Revenirea protagonistului la statutul de intrus este, din acest moment crucial, ireversibila. impreuna cu un alt nemultumit, Hugo (Per Schaaning), Andreas incearca sa evadeze din orasul fara iesire, sapind un tunel intr-un zid de dincolo de care vin niste sunete si arome minunate. Tinta lor este derizorie (o placinta uitata pe o masa intr-o casa de vacanta), insa pentru cei doi acest obiect neinsemnat devine sinonim cu o intreaga lume, visata si inaccesibila. in cele din urma, barbatii in salopete, alertati de vecini, ii impiedica la timp pe Andreas si Hugo. Ultimul, aflat la prima abatere, este iertat, insa Andreas este judecat public. Principalul repros care i se aduce vine de la sine: majoritatea oamenilor sint fericiti aici, tu de ce nu poti fi fericit? Refuzul protagonistului de a adera la fericirea comuna ii aduce excluderea din societatea perfecta, fiind inlocuit cu o alta persoana „de afara“ (la urma urmei, lumea este plina de oameni in cautarea fericirii, nu-i asa?). Dupa disparitia lui Andreas, viata orasului revine la normalul cotidian, ca si cum nimic nu s-ar fi intimplat.
Distopie subtila (cel putin in prima sa jumatate), postindustriala si postmoderna, Omul-problema ii va satisface, banuiesc, pe majoritatea spectatorilor romani. De fapt, multi dintre ei vor fi fericiti chiar si numai pentru ca vor avea ocazia de a exclama, pe un ton atotstiutor: pai vezi ca nici la ei nu e mai bine?!