OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Marilor capitale li s-au dat dintotdeauna nume poetice, metaforice, simbolice: Orasul-lumina, Capitala Soarelui – si asa mai departe. Citeodata, emblemele isi contin pigmentii autoironici, ca in cazul lui „Big Apple“, „Marele Mar“ al New York-ului. Alteori, ele trimit la suratele mai cunoscute si mai impunatoare, ca in cazul celor doua „Venetii ale Nordului“, Amsterdam si Stockholm, sau in cel atit de cunoscut noua al „Micului Paris“. Fara multa filozofie, e de-ajuns de spus ca ele, marile orase, concentreaza semnificatii istorice si culturale mai largi, devenind in timp metafore ale unor intregi civilizatii regionale si nationale, daca nu chiar ale celei general-umane.

Intre ele – marile orase scindate. Exista o serie de exemple notorii, criteriile de separatie fiind aproape intotdeauna etnice si/sau religioase: Ierusalimul, bunaoara, sau Sarajevo si alte localitati iugoslave, in care cite o apa cu podurile blocate sau numai barajele cu sirma ghimpata ridicate in ultimii ani pe strazi, intre cartiere, ii despart pe sirbii ortodocsi de croatii catolici ori de bosniacii musulmani. Liniile de demarcatie pot fi si statale, ca in germano-elvetienele Basel sau Konstanz, unde treci granita in centru, fara sa bagi bine de seama. In sfirsit, nu incerc sa epuizez tipologia acestor orase „din bucati“, ci – doar – s-o schitez, s-o pun in contextul unor impresii – de fapt – despre Berlin, marea fosta si din nou actuala capitala germana.

Istoria ei din ultima jumatate de secol si mai bine a fost una a sciziunii nu etnice, nu religioase, ci politice. Berlinul a fost – se stie – taiat in jumatate de regimurile care s-au confruntat in Europa celei de-a doua jumatati a secolului XX: comunismul si democratia. Dupa cel de-al doilea razboi mondial, in cursul caruia isi reunisera fortele pentru a infringe „ciuma bruna“ a extremismelor de dreapta, aliatii occidentali si Uniunea Sovietica si-au impartit controlul asupra Vechiului Continent in general si asupra Germaniei in special. Scopul, nobil, a fost acela al veghei ca nenorocirea sa nu se mai intimple, ca nazismele si fascismele sa nu mai poata accede la putere. In zona cazuta in sarcina sovieticilor, am avut parte in schimb – vai! – de comunism, razboi rece si tot restul de mizerii ale nenorocitei istorii postbelice care a insemnat – pe scurt – segregarea intregului Continent. Demarcatia dintre cele doua regimuri politice, dintre democratia occidentala si dictatura extremei stingi, dintre libertatea de exprimare si de miscare si „lagarul socialist“, spatiu concentrationar extins la dimensiunea unei jumatati de Europa, a capatat acolo, in mijlocul Berlinului, concretetea violenta a Zidului care a scindat orasul. De-o parte si de alta nu se aflau adversari de etnii sau religii diferite, ci concitadini. N-a fost – fireste – deloc intimplator faptul ca nu l-au construit aliatii occidentali, ci sovieticii. Desi n-au recunoscut-o ca atare, era o recunoastere frapanta a realitatii totalitariste a pretinsei „democratii populare“ care – iata – avea nevoie de o imprejmuire pazita de militari inarmati pentru a-si opri cetatenii sa treaca dincolo, in „putreda“ lume capitalista. Sinistrul perete de puscarie al germanilor de Est a stat in picioare timp de citeva decenii ca imagine palpabila a esecului propagandistic comunist. Un Zid politic, o granita aberanta, un simbol al ingradirii libertatii.

In timp, el a creat – pina la urma – doua orase cu acelasi nume, inghesuite in burta marii capitale de altadata. Cele doua regimuri le-au administrat fiecare in felul lui, cu filozofii diferite si cu fonduri disproportionate: reconstruit cu sprijin occidental, Berlinul de Vest a devenit prosper si boem, centru de afaceri si spatiu cultural dinamic, in timp ce Berlinul de Est, cu noile sale cladiri guvernamentale „tovarasesti“ si cu blocurile ca la Moscova, Bucuresti, Praga sau Varsovia, urite, cenusii, muncitoresti, se transformase in capitala unui stat politienesc. Dinspre Est se evada spre Vest (si se mai si murea linga Zid, atunci cind soldatii de paza trageau), catre televiziunile din Vest priveau toti Est-berlinezii, din Vest isi obtineau tinerii de dincoace blue-jeans-ii si guma de mestecat. Taiat in doua, orasul era o metafora a Europei segregate de razboiul rece.

Apoi, dupa 1989, dupa prabusirea regimurilor comuniste si dupa dezintegrarea Uniunii Sovietice, Berlinul a devenit un oras-metafora si pentru noua Europa aflata in plin proces de reconstructie si integrare. Ca nicaieri altundeva, Estul si Vestul stau aici fata in fata – sau alaturi. Daca – de pilda – Parisul din Vest si cel mic din Est sint despartite de vreo 2000 de kilometri, Estul si Vestul Berlinului sint acum din nou jumatatile aceluiasi oras, redevenit Capitala, una dintre cele mai importante ale lumii. Contrastele sint inca vizibile cu ochiul liber. Au fost si mai sint si conflicte deschise intre „Ossies“ si „Wessies“. Diferente apar pe toata gama: de la mentalitati si filozofii de viata si pina la detalii de comportament si de limbaj. Europa Occidentala si Europa postcomunista se ating, se confrunta, traverseaza crize de comunicare, isi rezolva problemele, se impletesc, se omogenizeaza…
Privit ca la teatru, ca pe o uriasa scena in aer liber, procesul de mediere si de integrare europeana e absolut fascinant. Berlinul de Est e tot un santier. Pe masura ce constructiile avanseaza, capata contur cele mai spectaculoase proiecte arhitectonice, gindite pentru a „cicatriza“ zonele in care Zidul taiase trupul orasului in doua ca un bisturiu. Rezultatele iti taie respiratia. In Spreebogen, celebra bucla a Spreei, noua cupola transparenta a Reichstag-ului e gata si lungi coloane de vizitatori asteapta rabdatori sa le vina rindul pentru a-i urca treptele. Noua Potsdamer Platz e de-a dreptul o imagine a urbanisticii viitorului, parca transferata dintr-un film science fiction.

Caramida sau betonul nu se mai vad: fatadele sint din materiale plastice, metalice sau din sticla, caramizii, albastre, cu cite un adaos fistichiu, galben sau mov. Suprafete rotunde, forme aerodinamice, strazi inguste, ca niste alei pe care masinile aluneca neauzit, in timp ce pietonii, mai ales tineri, stau asezati peste tot, pe trepte, pe balustrade sau direct pe jos, linga o pinza de apa sau pe un plan usor inclinat, unde se poate – la o adica – citi o carte. Dintr-un colt de oras reconstruit treci imediat printr-un santier invaluit in praf, in mai mult praf decit ne putem inchipui pina si noi, bucurestenii, apoi iesi spre strazi inundate de mesele si bancile cafenelelor. Orasul se schimba in ritm ametitor si e greu sa te decizi incotro s-o iei daca vrei sa „iesi in centru“. Orasul avea oricum mai multe „centre“, citeva in Vest, citeva in Est, insa stabilitatea lor e relativa. Multe afaceri se muta din Vest in Est si, o data cu ele, restaurante, berarii, cinematografe. Geografia culturala a Berlinului se redeseneaza. Vechiul nucleu, plasat in mijlocul orasului dar care ramasese in Estul comunist, isi recistiga treptat autoritatea. Eliberata de Zidul interior, metropola se reface. Metafora sciziunii si a refacerii tesuturilor e pretutindeni prezenta. Berlinul merge inainte, ca si atit de complicata integrare europeana…