OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Publicind si Aripa dreapta, Mircea Cartarescu incheie, in 2007, dupa mai bine de zece ani, trilogia Orbitorului, lucru care marcheaza, probabil, evenimentul cel mai important al anului. Se rotunjeste astfel un roman monumental – exact asa arata proiectul de anvergura, desi s-ar spune ca postmodernii se feresc de „monumente“, de orice fel –, de o anvergura (viziune, forta, structura) care, pe de o parte, „obliga“ la admiratie, iar pe de alta, face loc, inevitabil, controverselor, divergentelor de opinie.

Culmea e ca aria de desfasurare a reactiilor a atins, la aparitia acestui al treilea volum, ambele extreme, lauda nemasurata si negatia vehementa, desi s-ar putea spune ca cea dintii este preponderenta. Mircea Cartarescu este un mare scriitor, cu ambitii totalizante inca din prima tinerete (contrar relativismelor si prozei scurte programatice a grupului optzecist bucurestean din care a facut parte), care scrie mai intii o epopee/istorie versificata a poeziei romanesti (singura terminata, dupa Tiganiada lui Budai-Deleanu!), incheind in literatura un ciclu poetic, si care, acum, face acelasi lucru la capitolul proza, brodind si ultima aripa, aripa dreapta, a marelui fluture fictional, metafizic si textual al Orbitorului.

Al treilea volum este, in pofida asteptarilor/temerilor, o carte masiva (cea mai groasa dintre cele trei), de aproape 600 de pagini, care demonstreaza scepticilor ca vina fantastico-prozastica a scriitorului este extrem de viguroasa, ca viziunea este enorma, iar splendorile stilistice nu sint cu nimic mai prejos fata de celelalte doua volume. Aripa dreapta este o stringere a tuturor firelor epice, a tuturor registrelor si personajelor de hirtie in vederea marii scene finale, apocalipsa si mintuire in acelasi timp, bucla scripturala care inchide cercul autoreferential al Orbitorului. intreprinderea e impresionanta si greu de egalat: cu peste cele 1.000 de pagini ale sale, trilogia Orbitorului este un monument literar, al carui vizionarism totalizant are puternice radacini romantice si un subtil intertext eminescian si a carui trama presarata cu scenarii oculte si indicii misterioase contine, indubitabil, ceva din soteriologia eliadesca.

Tramvaiul din proza lui Eliade trece si prin Bucurestiul mirific si halucinant al lui Cartarescu, dezvaluind un oras spectral si opulent, a carui geografie fantastica se sprijina pe colonadele si domurile eminesciene asa cum se inalta astazi, in Bucurestiul real!, imobilele de sticla peste venerabilele cladiri de caramida: „Pe scaune mai sint calatori, privind si ei, fermecati, orasul straveziu prin care calatorim, perspectivele lui ametitoare. Sint magazine puternic luminate, colonade, palate spectrale cu ceasuri in cite-un turn, fatade incredibil de opulente, o viermuiala de alegorii de neinteles... [...] Trecem pe linga un bazin dreptunghiular cu apa neagra, abia vizibil in noapte. M-aplec deasupra apei si ma vad in luciul ei de onix: in fiecare oglinda e Victor, fratele-ntunecat, care urmeaza sa se arate“. intregul text al Orbitorului este „o viermuiala de alegorii de neinteles“, o lume „incredibil de opulenta“, caci fiecare fragment al ei reflecta, fara discutie, intregul, descompunindu-l si recompunindu-l ca miile de fatete ale cristalului. Pasajul citat se gaseste spre finalul cartii, pe care, de fapt, il anunta si il pregateste.

Enorma aglomerare de personaje – toti Stiutorii, care conspirasera de secole la nasterea lui Mircea, cel care urma sa scrie Cartea, de la Badislavi la printul Czartarowski si „gingasa evreica“ Miriam, de la vecinii din Silistra la copiii din spatele blocului de pe Stefan cel Mare, Ionel si Estera, Yoga Omul Sarpe, Soile, Melanie, Vevé, Cecilia, Monsieur Monsú s.a.m.d. – si procesiunea finala a statuilor din Bucuresti cu destinatia Casa Poporului (transformata intr-o cladire fantastica), toate acestea se petrec pentru a crea, finalmente, decorul in care se realizeaza intilnirea cu dublul, cu fratele geaman,Victor, „fantoma ce-a bintuit, de la primul ei rind, aceasta carte ilizibila“. Inutil a spune ca ea e precedata de o la fel de grandioasa Apocalipsa terestra, urmata de fericirea oamenilor inaltati la ceruri (nasterea pruncului din teasta lui Herman, nasterea marii molii albe etc.). insa Apocalipsa, ne spune romancierul, nu e niciodata Finalul, acesta din urma inseamna ultima fila a cartii, acolo unde cei doi gemeni se regasesc, alaturi de parinti, in unitatea fotografiei reconstituite, reducind o data pentru totdeauna multiplul la Unu, refacind intregul, totalitatea primordiala, aceea din interiorul „testei“, „intr-o lumina densa, arzind orbitor, orbitor, orbitor...“.

Magnificenta prozei lui Mircea Cartarescu aceasta este, fictiunea somptuoasa si extatica, vizionarismul micro- si macrocosmic recompuse postmodern, frumusetea indicibila si prevestitoare de apocalipsa a lumilor create, misticismul si ocultismele speculate artistic, narcisismul aproape insuportabil si fiorul divin, Bucurestiul inubliabil, cu atlasii, gorgonele si ingerasii de stuc ai cladirilor sale de burghezi interbelici si, la final, cu superba imagine postapocaliptica, postumana: „Ultima seara de pe pamint cobori, cu amurgul ei galben, peste o lume la fel de pustie ca orice loc in care n-a calcat inca picior de om, ca orice tinut ce nu si-a inventat inca un ochi si un creier“. Or, cum scrie de atitea ori autorul, lumea cartii acesteia e lumea creierului sau si, mai departe, cartea e lumea, tot asa cum lumea este chiar cartea de fata. Romanul lui Cartarescu e, cu propriul termen din Postmodernismul romanesc, o „mantica“, un text extatic, e acel fluture saturat de simbolistica sau lumina finala, „orbitoare“, care totalizeaza efervescentele coloristice (si Cartarescu este un maestru al culorii). Sau reflexele morale sau toate dualitatile posibile. Tripticul (treimea?) care unifica...

Rezervele
Si totusi... ultimul volum, de aproape 600 de pagini, venit dupa inca alte doua de dimensiuni asemanatoare, nu avea cum sa fie ireprosabil, ba dimpotriva; el este si cel mai vulnerabil si mai inegal. Am in vedere, simplificind, trei elemente si anume: suprasaturatia discursului, solutiile narative si insertia istoriei in fictiune.
in cea dintii privinta, ar fi de spus ca scriitura teleologica anunta finalul inca de la primul volum, asa incit, ajunsi la al treilea volum, el e de-a dreptul previzibil de la primele file. Lucru la care se adauga discursivitatea accentuata, explicitarea, excesul de chei interpretative pentru simbolurile majore ale cartii (vezi, de pilda, paginile intregi consacrate imaginii fluturelui). Prelungirea suspansului si a scenariilor imediat anterioare finalului risca sa distruga rabdarea cititorului si sa-i dilueze concentrarea. Cartea e suprasaturata – stilistic, vizionar, coloristic etc. –, ceea ce ar putea fi genial: insa aceasta posibila doza puternica – in exces – pentru opioman se disipeaza in prea multele pagini de discurs autoreferential, mistic, ocult, pseudostiintific etc. (vezi glosele in marginea Evangheliilor si in genere a Bibliei, mergind pina la sugestiile la adresa civilizatiilor extraterestre!). Orbitorul III este astfel o bijuterie excesiva, in care aglomerarile ajung la un moment dat sa dea efectul contrar: diluarea.

Pe de alta parte, sint vizibile in acest al treilea volum denivelari stilistice si alegerile neinspirate ale unor solutii narative in rezolvarea diverselor fire epice: solutia de final e una dintre ele, neconvingatoare nu neaparat prin ideea de a regasi dublul malefic (Mircea-Victor), de a unifica contrariile (demersul nu e nou la Cartarescu si era, deci, previzibil), cit prin maniera de tratare – amestec de butaforie in stil american cu simbolistica in stilul povestilor populare. La pagina 504 isi face aparitia brutala Victor, posesorul unui discurs frust-americanesc, un dezabuzat de viata, rapit din fasa (?) de acasa, crescut de o prostituata si devenit un criminal feroce, incapabil sa simta (fizic) durerea. Povestea e conventionala, altoita nefiresc pe trunchiul arborescent al cartii si rezolvata rapid in scena finala a intilnirii celor doi, moment in care discursul vireaza, din nou neinspirat, catre basmul popular: „Maria-i facuse barbatului ei doi feti cu stea in frunte. Era frumoasa mai presus de cuvinte cind ii alapta pe-amindoi, tinindu-i in poala si luminindu-i cu blinda, capruia lumina a ochilor ei“.

Spatiul nu-mi permite sa insist in acest sens, totusi e de mentionat si deturnarea finala a fabuloasei scene a revoltei statuilor (foarte buna), puse sa alerge in cautarea... binefacatorului lor, securistul Ionel. E posibil ca oboseala sau nerabdarea autorului (care au dat, paradoxal, prea multe pagini) sa-si fi spus cuvintul. in schimb, e remarcabil un nou ingredient cartarescian – umorul (si in varianta autoironica) –, foarte savuros in scena discursului statuii lui Lenin sau chiar in sosirea statuilor rasculate in casa lui Ionel, prins intr-o infocata partida de sex cu nimfomana lui consoarta, ori in evocarea autoironica a unui tip pe nume Cartarescu (frecventatorul cunoscutului cenaclu), inalt, roscat si tuns perie... Simfonia Orbitorului ar fi avut nevoie, cred, de mai multe oaze de relaxare umoristica. in contrabalans insa, ramin splendidele pagini consacrate stramosului princiar Witold Czartarowski si secventei de iubire cu evreica Miriam. Ori delicatetea senzoriala vs cruzimea traumelor infantile in paginile dedicate copilului Mircisor.

Presiunea istoriei
Am lasat cu buna stiinta la final o problema spinoasa: maniera in care Mircea Cartarescu trateaza istoria recenta in Aripa dreapta a Orbitorului. Paul Cernat, intr-un articol din numarul trecut al Observatorului cultural, vorbea despre „esecul exemplar“ al lui Mircea Cartarescu in aceasta privinta, polemizind cu opiniile elogioase (Gabriel Liiceanu, Vladimir Tismaneanu) care vedeau in acest volum „un triumf estetic dublat de o analiza istorica definitiva a comunismului autohton“. Sint de acord cu Paul Cernat: paginile – covirsitoare – despre revolutie, in care Mircea coboara – un singuratic si un himeric – printre demonstranti, doarme la metrou laolalta cu revolutionarii, controlind calatorii si scriindu-si acolo manuscrisul imposibil, paginile care reconstituie cotidianul ceausist la modul caricatural, anecdotic, bascalios, punind cap la cap bancuri si vulgate populare (minus citeva episoade, semnalate de Paul Cernat, monologul mamei sau arderea carnetului de partid al tatalui), toate acestea suna fals, extrem de fals. E zona de compromis a romancierului, concesia facuta publicului vest-european, care vrea localisme, istorie recenta, pitoresc estic.

Ce e suparator insa, nu numai in articolul lui Paul Cernat, dar intr-un discurs public mai larg, este aceasta absolutizare a „istoriei la firul ierbii“, a „povestii simple, umane, memorabile si percutante“, vazuta ca Solutia magica de cucerire a Vestului (vezi cineastii) si de recucerire a prozei. Cred ca refuzul alegoriei, al viziunii ample, al generalului mitologic are la noi cauze simptomatice: pe de o parte, alergia la romanul marii istorii de tipul „romanul obsedantului deceniu“, dublata de o reactie postmoderna la fictiunea legitimatoare, pe de alta probabil ceea ce Paul Cernat numeste – cu titlul de ipoteza – „o trauma colectiva insuficient exorcizata“, care se teme, asadar, de generalizare cosmica, de totalizare, de mitologizare.

Or asta incearca, initial, Cartarescu sa faca si optiunea unui mare scriitor pentru universal e perfect legitima. Faptul ca o conjunctura vestica fericita privilegiaza acum istoriile simple, uman-locale nu inseamna ca abordarea de tip cartarescian trebuie abhorata. Ceea ce i se poate imputa insa, si aici sint de acord cu Paul Cernat, este discursul ratat, falsarea prin anecdota, culegerea ambulanta de bancuri ceausiste, scrise pentru publicul occidental sau foarte tinar. Iar aceasta falsitate cred ca se trage nu din nealegerea solutiei corecte, „la firul ierbii“, ci din inapetenta funciara a romancierului pentru istorie. O spune singur, in nenumarate locuri: „ceea ce am abhorat mai mult pina azi: [...] tesatura de haos si ciuma si gloate si regi si lipsa de sens si nefericire, adica [...] istorie, istorie, istorie“. Pina „azi“, cind el s-a simtit obligat sa introduca istoria recenta in ecuatia romanului.

O concesie pe care Mircea Cartarescu, dincolo de orice „complexe periferice“, nu avea de ce sa o faca (un Borges n-a facut-o, nici macar nu i-a trecut prin cap), asa cum nu avea de ce sa se apuce de cronici politice pentru a raspunde acuzei (colective) de neimplicare in viata social-politica. A facut-o insa si nu a cistigat, ba dimpotriva, a pierdut. Dar noi nu avem nici un drept sa-i cerem imperios „implicarea morala in istorie“, dupa cum ratarea dimensiunii istorice a cartii, departe de a fi un esec „exemplar“, este o consecinta chiar a acestei presiuni externe, incompatibile cu proza de factura vizionara. Piata de carte e doar democratica si finalmente incontrolabila, iar noi ar trebui sa fim suficient de relaxati sa apreciem cum se cuvine ce ni se ofera, abtinindu-ne de la a propune directii generale, always reductive si discutabile.