OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Nu am vazut expozitia. Ma voi referi doar la citeva aspecte teoretice si politico-ideologice ale demitizarii istoriei, cu speciala privire asupra memoriei sociale romanesti de dupa 1989.
Acum un deceniu, Lucian Boia a introdus in dezbaterea noastra publica o versiune radicala de revizionism istoric, incepind cu best-seller-ul Istorie si mit in constiinta romaneasca. Cartea, o sinteza polemica a istoriei istoriografiei romanesti, muta analiza din planul lecturii critice aulice (in care excelasera Alexandru Zub si regretatul Pompiliu Teodor, secondati de citiva istorici care nu focalizau pe istoria istoriografiei, ci o subsumau cercetarii empirice) in planul unei deconstructii relativiste, expusa colocvial si organizata in jurul notiunii de mit istoric. Pentru literatii romani – in ansamblu mai bine conectati decit istoricii la conversatia academica internationala –, mitul fusese o paradigma uzuala in anii 1970 si 1980, datorita influentelor conjugate ale mai multor modele, unele ireconciliabile, mergind de la Eliade la Lévi-Strauss, de la Jung la Barthes, Genette etc.

Catre 1989, inflatia de „mit“ si „mitologie“ devenise patenta in studiile noastre literare: pina si cei mai anosti studenti, „indrumati“ adesea de dascali semidocti, scriau lucrari de seminar si licenta intitulate Mitul... in opera lui.... Categoria inrudita, „imaginarul“, fusese si ea explorata de literatii romani, de unii istorici ai artei si filozofi, mai putin sub influenta lui Sartre, cel care lansase notiunea in L’Imaginaire (1940), cit sub impactul unor Gilbert Durand si René Girard. Categoria „imaginar“ a fost indigenizata la noi fara contextul de emergenta, confluenta psihologiei cognitive cu fenomenologia (Sartre, dupa ce daduse L’Imagination in 1936, isi subintitula volumul din 1940 Psychologie phénoménologique de l’imagination). S-a impus astfel varianta ulterioara a categoriei, data de intilnirea – mediata de structuralism – a studiilor literare cu antropologia culturala (succesoarea fonologiei in postura de regina scientiarum) si psihologia sociala. In aceasta linie se inscriu si cartile lui Lucian Boia din anii 1980, publicate in strainatate, dedicate „mitului“ martienilor, respectiv explorarii imaginare a spatiului cosmic etc. Se vorbea putin si despre „imaginarul social“: cartea mea din 1991, al carui manuscris data din 1987, se intituleaza Utopica. Studii asupra imaginarului social.

Majoritatea istoricilor si inginerilor ignorau acest capitol de istorie culturala. Inginerii formau in 1989 cel mai numeros grup social cu diplome de invatamint superior; societatea romaneasca post-comunista este, oarecum, o creatie a inginerilor reciclati: „ingineria sociala“ si „ingineriile financiare“ s-au adaugat activitatilor de „inginerie a sufletului omenesc“. Pentru unii dintre ei, deveniti formatori de opinie, Lucian Boia era inamicul public nr. 1, fiindca demola „idolii tribului“ si sfida simtul comun, singurul reper al diletantilor pasionati de istorie. In schimb, profesorul Boia a avut succes printre cititorii exasperati de vulgata istoriografica a partidului-stat, care nu gaseau metanaratiunea unui „trecut utilizabil“, nici prin regresul la ceea ce H.-R. Patapievici a numit „vulgata bunului roman“ (el insusi o interiorizase pina la ceaadaevienele-cioranienele sale scrisori catre Alexandru Paleologu), sau refuzau orice discurs normativ privitor la trecut, preferindu-i un fel de „anarhism epistemologic“ popular, risul in hohote in fata „icoanelor“ implauzibile ale unui trecut mitologizat. „Revolutia“ din 1989 a introdus, dincolo de continuitatile sale exasperante, o cezura in imaginarul social romanesc, potentind si chiar institutionalizind pina la un punct (v. scandalul manualelor alternative de istorie, maxim in 1999-2000) tot ce era mai putin magulitor din povestile romanilor despre trecut. „Directia Lucian Boia“ (ca sa dam un nume curentului) in noua cultura romana a operat un sanitar tratament de soc al memoriei nationale, generind un adevarat fenomen de societate.

A fost un bun inceput. Partea mai grea urmeaza: tranzitia catre evaluarea critica sistematica a trecutului nostru colectiv. Istoriografia academica, publicistica elevata, sistemul educativ si al institutiilor publice de cultura si comunicare in masa, ONG-urile preocupate de memoria sociala trebuie sa conlucreze in vederea iesirii din mit si a intrarii in istorie. In conditiile agreste ale unui „regim de istoricitate prezentist“ (Fr. Hartog), care telescopeaza orizonturile temporale, va trebui sa ne despartim critic de memoria mitica si sa promovam memoria istorica. Primul pas, daca pastram bunele achizitii ale „directiei Lucian Boia“, este trecerea de la „metatropul“ comic la unul superior – „cel putin“ ironic si autoironic – in naratiunea istorica revizionista. Al doilea, cel mai greu, este critica riguroasa a acestei directii, al carei impas epistemologic e la fel de net ca esecul sau civic-politic: impasul, sesizat de Andrei Cornea intr-unul din sclipitoarele sale articole (si, curios, ignorat de medievistul Ioan-Aurel Pop intr-o intreaga carte dedicata refutarii rind cu rind a lucrarii lui Lucian Boia deja citate), e chiar relativismul, o slippery slope epistemologico-metafizica pe care se ajunge la solipsism si la „sah etern“ cognitiv-etic.

Esecul – s-a vazut in controversa manualelor – include imposibilitatea de a apara, in disputa cu „inocentii“ (istorici „profesionisti“ sau alti cititori care utilizeaza criterii valide de constructie a trecutului pe baza cercetarii empirice), un pluralism critic istoriografic (sustinut, cu formula lui Hayden White, de „relativismul relativ“: exista o pluralitate, nu o infinitate, de naratiuni alternative, „cenzurata“ de mecanismele cauzalitatii si cognitiei istorice, precum si de realitate – o realitate fragilizata de postulatul pluralitatii adevarurilor, dar nu complet absorbita de fictiune!). Al treilea pas este reluarea criticismului inerent al traditiei istoriografice nationale: un metadiscurs adesea difuz, uneori inconsistent, alteori sincron cu dezbaterile europene, in general greu accesibil nespecialistilor si chiar istoricilor mediocri.

Istorizindu-ne memoria nationala canonica, preponderent mitica (inlocuind illud tempus, temporalitatea mitului, cu timpul istoric: discontinuu, fragmentar, eterogen, non-teleologic), vom evada din pantheonul factice al vulgatei etno-nationale, reinstaurat (ca orice material mitologic) prin ritualurile comemorative de stat. Comparatia cu alte culturi nationale ne arata ca istoriile si eroii lor sint reprezentarile, respectiv actorii unei ordini imperfecte, desi ocazional admirabile, nu epifenomenele invariabil glorioase ale unei esente nationale transcendentale.