OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Alexandru Ecovoiu
Ordinea
Editura Polirom, Iasi, 2005, 272 p.

Despre ideea de ordine s-ar putea vorbi ca despre un principiu de transparentizare a lumii inconjuratoare. Un ansamblu de elemente mai mult sau mai putin omogene isi va pierde treptat din gradul de opacitate pe masura ce vom decoda principiul pe care se intemeiaza ordinea ce il fundamenteaza.
Cartea lui Alexandru Ecovoiu, Ordinea, nu ofera obstacole insurmontabile lectorului care, incitat de conotatiile titlului, se va fi grabit sa-si desfasoare cu larghete arsenalul de strategii explorative. Ba dimpotriva, romanul risca sa dezamageasca intrucitva prin discordanta intre ceea ce promite si ceea ce reuseste sa ofere. Sugestia inlantuirii unei ipoteze cu premise foarte vizibile in realitatea contemporana a unei Romanii care nu e, totusi, niciodata numita ca atare, nu capata, pina in finalul cartii, consistenta romanesca.

Sustinerea unei distopii credibile e o intreprindere dificila: a oferi o alternativa la lumea reala e tot atit de greu pe cit era si efortul de a crea versiuni ale acestei realitati. In plus, lumea noastra se confrunta cu probleme care ii sint caracteristice – nu mai e vorba neaparat de „a face concurenta starii civile“, cit de a se lua la intrecere cu realitatea virtuala, cu simulari generate cu ajutorul inteligentei artificiale.
Si totusi, acest nou roman al lui Alexandru Ecovoiu se salveaza tocmai prin ceea ce nu promite explicit. Cele aproximativ 250 de pagini sint relatarea unei posibilitati, a unei variante de realitate care, daca e sa capete vreun moment consistenta, se dovedeste palpabila exclusiv in mintea care a conceput-o.

Un discurs in aparenta neutru, impersonal, urmareste aproape clinic evolutia interioara a lui Filip, personajul principal al cartii, de la conditia unui anonim abia iesit dintr-o tinerete tulburata, petrecuta in sensul dezordinilor de tot felul, pina la cea a tribunului pe punctul de a coagula masele prin forta de atractie a unui manifest politic radical.
Transparenta romanului lui Ecovoiu e, in primul rind, de ordin tematic. Fara a cadea in meteahna discursurilor „cu teza“, fara a isi propune asadar sa demonstreze cu orice pret o idee, un principiu, o teorie, romanul da impresia unei pledoarii usor de decantat: in plan social si politic, absenta ordinii inseamna haos, anarhie, dupa cum impunerea ei abuziva instaureaza dictatura. Desigur, aproape un truism. Totusi, la nivelul concret a ceea ce se intimpla in roman „morala“ aceasta ramine una de ordin teoretic.

Autorul stie sa-si inlantuiasca argumentele in asemenea masura, incit cititorul va ajunge foarte firesc la formularea acestui postulat.
Ramine insa de vazut in ce masura ordinea romanesca pe care o propune Alexandru Ecovoiu reuseste sa se impuna cu aceeasi forta cu care convinge arta argumentarii subiectului. Si aceasta tocmai din pricina faptului descris mai sus: beneficiile ordinii se dezvaluie numai daca ea e aplicata in spiritul unei atente pastrari a masurii, in functie de date circumstantiale. Un risc de capatii al ideii de ordine e acela ca, dincolo de orice manifestare ordonata, logica, fireasca a lucrurilor, pindeste monotonia. Ordinea poate fi, de cele mai multe ori, inductoare de plictis. Principiul repetitiei, care o intemeiaza, da nastere unor sensibilitati excedate de slaba receptivitate pentru variatie. De aici, senzatia absentei libertatii de alegere si de manifestare. Ori lipsa libertatii tout court.

Orice ordine exista in masura in care e respectata: prin urmare, orice ordine e o conventie. Si regula aceasta de functionare se verifica si daca avem de-a face cu o ordine politica, sociala, teoretica sau pur si simplu cu „ordinea povestii“. Mare parte din ceea ce receptam ca ordine a unui ansamblu de elemente depinde de modalitatea de expunere a acestor elemente. Atunci cind se pot banui instante precum cea a unui autor ori a unui narator dincolo de inlantuirea de evenimente care ni se prezinta pe parcursul unei povesti, conventia va fi dictata de instanta care a intemeiat-o. Oricit ar parea de surprinzator, lucrurile se impun in acest fel cu forta evidentei: „Povestea este, asadar, o conventie, ea nu exista la nivelul evenimentelor insesi“ (Tzvetan Todorov). Mai departe, din moment ce conventia e prin definitie repetitiva, naratorul are nevoie de tehnici de contracarare a monotoniei, care se va face inevitabil resimtita odata cu reiterarea. Ordinea povestii poate fi conventie, deci repetitie, insa locul comun poate fi evitat prin utilizarea gradatiei. De altfel, insusi traseul catre un deznodamint presupune un climax.

Lectura capata in acest fel noi motivatii, tensiunile care se creeaza alimenteaza curiozitatea unui lector care nu se va pierde astfel pe parcurs. Desigur, noile ordini ale naratiunii nu mai mizeaza pe aceleasi principii de a mentine treaza capacitatea cititorului de a aplica textului o lectura activa, explorativa chiar. Dar romanul de fata nici nu isi stabileste sa propuna vreo noua ordine a povestii.
S-a spus despre cartea lui Alexandru Ecovoiu ca e un „roman-eseu“ (Ion Simut). Formula aceasta poate fi inteleasa, desigur, in moduri diferite. Dar se poate vorbi, cred, despre preponderenta pe care o are „relatarea“ asupra „reprezentarii“, daca e sa ne referim la „modalitatile naratiunii“, asa cum le-a formulat de pilda Todorov. Cu alte cuvinte, discursul e, in Ordinea, mult mai conturat decit povestea. Registrul indirect e utilizat aproape excesiv in roman. Discours rapporté: acesta ar fi termenul de ordine al naratiunii de fata.

Modalitatea aceasta de expunere acopera totul: de acolo de unde el parea firesc (transcrierea scenariilor, ipotezelor, planurilor lui Filip) si pina la relatarea faptelor in sine ori la discursul direct, la dialogurile personajelor. Procedeul este foarte potrivit daca tinem cont de miza pe care si-o propune autorul: sa faca credibila o alternativa la realitate care nu are existenta concreta decit in mintea unui individ. Totusi, desfasurat pe parcursul intregului roman, acest procedeu devine obositor si monoton.
Cu atit mai mult cu cit efectul nu e contracarat de antidotul pe care l-ar fi putut oferi solutia unei linii ascensionale a naratiunii, a unui principiu al gradatiei care sa reimprospateze o lectura ce nici dupa 200 de pagini nu pare ca aduce nimic nou. O naratiune de mici dimensiuni ar oferi, probabil, cadrul adecvat pentru un asemenea tip de ordine a povestii. Ceea ce se putea dovedi insa captivant pe un spatiu mai mic de desfasurare risca sa alunece in fastidios atunci cind se ambitioneaza sa se avinte in discursul de larga respiratie al unui roman.