Orgoliu nemţesc vs obiectivitate germană

Autor: Ştefan COSTACHE | Categoria: Actualitate | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Ştefan COSTACHE

redactor Radio România Muzical

Cristian Mandeal şi Orchestra Naţională Radio au inaugurat, în 21 octombrie, la Frankfurt pe Main, printr-un concert de gală, „Zilele Culturale ale Băncii Centrale Europene“, dedicate în acest an României. Instituţia care se îngrijeşte de soarta monedei euro şi Banca Naţională a României îşi propun să contribuie, astfel, la o mai bună înţelegere a culturii unuia dintre statele ce au aderat cel mai recent la Uniunea Europeană. Evenimentul stă sub semnul celor două decenii ce au trecut de la Revoluţia din Decembrie 1989 şi de la căderea Cortinei de Fier şi propune, timp de trei săptămîni, muzică, teatru, dans, literatură, film şi arte plastice.

Aşadar, ca de obicei cînd vine vorba, în ceea ce ne priveşte, de afirmare şi promovare culturală, tot muzica a deschis balul; iar Enescu se numără în continuare printre primii la care facem apel atunci cînd vorbim de muzică românească. De aceea, nu e de mirare că programul Orchestrei Naţionale Radio a fost dominat de opusuri enesciene: Suita I op. 9, cu faimosul „Preludiu la unison“, ineditul şi aproape necunoscutul „Capriciu român“ pentru vioară şi orchestră şi, la final, Rapsodia Română op. 11 nr.1, al cărei succes „excesiv“ chiar îl irita pe autorul ei; înaintea Rapsodiei – celebrul Triplu Concert op. 56 de Ludwig van Beethoven, poate cea mai pretenţioasă dintre realizările concertante ale Titanului şi ale literaturii muzicale în general.

Concluzia? O alcătuire de program în ton cu ideea de promovare europeană a muzicii româneşti, cu pagini enesciene nu foarte cunoscute, dar şi cu o „piatră de încercare“: Concertul op. 56 de Beethoven, propus unui public crescut cu muzică beethoveniană şi cu marii ei interpreţi.

Personal, am asistat la unul dintre cele mai bune concerte ale Orchestrei Naţionale Radio din ultimii ani, cu mult peste media celor din stagiune; cu instrumentişti foarte motivaţi, cu puţine momente discutabile din perspectiva ansamblului şi cu altele, mult mai multe, care au oferit satisfacţii celor care-l iubesc pe Enescu – şi, din păcate, doar lor!

Suita I op. 9 a putut fi ascultată într-o interpretare ce i-a subliniat atît lirismul, melancolia, cît şi strălucirea sonorităţilor, soluţiile originale de orchestraţie ale unui artist care a mediat între natura sa formată în apele folclorului balcanic şi tradiţia muzicală cultă europeană. L-am ascultat apoi pe violonistul Gabriel Croitoru, exemplar în „Capriciul român“ de Enescu, partitură rămasă neterminată şi pe care a reconstituit-o Cornel Ţăranu; universul Capriciului propune o lume pe care Enescu a tatonat-o foarte rar: cea a muzicii tîrgurilor româneşti din vremea lui Anton Pann, cu parfum puternic oriental. Lucrarea, introdusă în repertoriu de Şerban Lupu, acum nici două decenii, şi-a găsit în Gabriel Croitoru un arcuş care îi respectă stilul foarte rafinat, al tradiţiei lăutăreşti abundent melismatice, însă filtrate de un Enescu crescut în cea mai autentică tradiţie academică europeană.

Programul s-a încheiat cu Rapsodia Română op. 11 nr. 1 cîntată cu virtuozitate şi cu strălucire, încununînd un program enescian pe care doar un artist cu decenii de aprofundare a muzicii lui Enescu – aşa cum este Cristian Mandeal – îl poate reda; pentru că, dacă aş alcătui o listă de trei nume de dirijori autentic avizaţi în privinţa lui Enescu, atunci Cristian Mandeal nu ar lipsi din ea.

Din păcate, călcîiul lui Ahile în programul acelei seri a fost Triplul Concert op. 56 de Beethoven, indiscutabil un eşec, generat de evoluţia, din păcate sub aşteptări, a doi dintre solişti – pianistul Nicolae Licareţ şi violonista Anda Petrovici; la alegerea neinspirată a partiturii beethoveniene, într-un astfel de context s-a adăugat o alta, la fel de nefericită, aceea de a pune doi muzicieni în postura de a evolua ca solişti în ţara lui Beethoven, într-un eveniment reprezentativ pentru România, în condiţiile în care aceştia nu s-au consacrat ca atare mai întîi pe scenele româneşti. E prea puţin important că Marin Cazacu a arătat altceva, că a rămas acelaşi artist constant şi de ţinută; ce folos?!

Că Beethoven e chiar o chestiune importantă în Germania ne arată Harald Budweg în cronica sa apărută pe 23 octombrie în prestigiosul Frankfurter Allgemeine Zeitung, unde este remarcată ca „scandaloasă“ interpretarea Concertului op. 56, nu se spune mai nimic despre prima parte, enesciană, a programului, iar Gabriel Croitoru este apreciat drept „agreabil“... Nota general defavorabilă domină comentariul din publicaţia germană – ce folos că Enescu s-a cîntat cu adevărat bine?!

În cea de-a doua seară, pe 22 octombrie, am mers la Biserica St. Katarina din centrul Frankfurtului, pentru a-l asculta pe Gheorghe Zamfir într-un recital cu Nicolae Licareţ la orgă; nu eram deloc lămurit cît de renumit mai este Gheorghe Zamfir, aşa că am întrebat, iar întrebarea aproape a iritat: da, Zamfir chiar a rămas un muzician faimos în Germania, aşa cum era cu decenii în urmă, în culmea gloriei sale! Biserica St. Katarina – plină. Prima surpriză: modul atipic în care s-a cîntat, publicul fiind aşezat în băncile lăcaşului, cu privirea spre altar, ascultîndu-i cu spatele – la propriu – pe cei doi solişti aflaţi, unul lîngă celălalt, în spaţiul orgii.

Pentru echilibru, am să aplic, invers, acelaşi „filtru“ de analiză al jurnalistului german – cel puţin, aşa cum l-am perceput eu. Voi ignora accentele slabe al serii, trecînd peste alegerea de a oferi momente de orgă solo publicului din oraşul în care Telemann a organizat printre primele concerte publice europene în urmă cu peste 250 de ani, depăşind cu nonşalanţă momentele vecine cu penibilul ale lui Gheorghe Zamfir, care a amintit doar rareori de artistul de geniu care, acum cîteva decenii, transforma naiul într-una dintre revelaţiile muzicale ale secolului XX. Nu, voi păstra doar amintirea momentului în care Doina de jale – compoziţie marca Gheorghe Zamfir – a făcut ca publicul să se întrebe, cred, dacă era potrivit să respire sau să gîndească în afara a ceea ce Maestrul oferea din prea plinul talentului său. Un comentariu subiectiv şi de orgoliu, desigur, dar care nu contrazice spiritul european, nu-i aşa?!