OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Trebuia jertfit un miel – a fost jertfit iedul Teodor Baconschi. Spaţiul de manevră era destul de limitat: avînd în vedere ce se striga şi revendica în Piaţă şi evenimentele de duminică şi joi, candidaţi la mielul simbolic erau ministrul Sănătăţii (dar Ladislau Ritli aproape că plînsese de jale că şi-a dat Raed Arafat demisia), ministrul Muncii (dar Sulfina Barbu a fost constant lăudată de prim-ministru şi oricum face, ministru de dată recentă fiind, figură de mama răniţilor noului Cod al Muncii), ministrul Administraţiei şi Internelor (dar asta ar fi echivalat cu recunoaşterea unui abuz de putere, şi aşa ceva nu se face) şi Emil Boc însuşi (prea de tot, orişicît).

Dacă ministrul de Externe ar fi fost revocat o săptămînă sau măcar patru zile mai devreme, Puterea ar fi capitalizat un val de satisfacţie populară cu reverberaţii imediate. Cu cît întîrzie mai mult sacrificiul ritual, cu atît zmeul devine mai flămînd şi, deci, mai pretenţios. Fiindcă oamenii din stradă, ca şi poporul însuşi, cred încă (şi vor crede întotdeauna) în simbolistica emoţională, cred în capacitatea de redempţiune/ mîntuire/ izbăvire a politicienilor, în umanitatea, slăbiciunile şi vulnerabilitatea care-i fac la fel cu toţi ceilalţi, din rîndurile cărora se cheamă c-au ieşit (mai ţineţi minte lacrimile acelea de la retragerea lui Stolojan?). Imaturitatea politică a PDL şi în egală măsură a USL transpare limpede precum cristalul din simpla şi dezamăgitoarea constatare că trăiesc profund captivi discursului birocratic, propriilor bovarisme (Crin Antonescu e o perfectă Emma la cravată şi costum) şi unui nesănătos orgoliu. Poporul vrea chestii simbolice, vrea să fie amăgit emoţional, vrea să fie cucerit într-o poveste de dragoste cu ceva şanse de reciprocitate. Asta e cartea pe care a jucat-o atît de magistral Traian Băsescu în 2004 şi 2007 – timiditatea feciorelnică în aşteptarea confirmării din partea peţitorilor. Zilele astea, Piaţa cere compensaţii simbolice – se pare, exact ceea ce armata de spoliatori de toate culorile politice a uitat cum se oferă. Să nu-ţi poţi călca pe orgoliu ca să oferi minima satisfacţie a unor scuze publice fără nici un fel de consecinţe negative frizează dereglajul psihic şi inconştienţa politică, la urma urmei.

E un teatru politic, e un carnaval. Sînt forme de abordare a protestelor care continuă, spasmodic, din 13 ianuarie încoace, abordări menite, cît se poate de explicit, să denigreze adunarea din Piaţa Universităţii. Felul (sau halul) în care s-a navigat şi se navighează prin vocabulare cu ocazia neaşteptat de perseverentei ieşiri în stradă, prin presă şi prin politică, dă, de fapt, măsura prăpastiei – căci da, protestele au un caracter carnavalesc, în care se încearcă şi contestă idei contradictorii, care neagă ierarhiile de adevăr şi dominantele de discurs, instituind un spaţiu egalitar; carnavalul e ziua şi noaptea cînd lumea se întoarce cu fundu-n sus şi nebunul cucereşte cetatea pentru că vorbeşte limba cea mai dulce. În egală măsură, nici elementul teatral n-ar trebui privit cu atîta dispreţ – teatrul e, în esenţă, o formă de comunicare iniţial menită pacificării sociale şi defulării politice, adică exact de ce ar fi nevoie acum (a se nota, în siajul teatralizării discursului emoţional la care răspund românii ca societate, două articole de pe HotNews, semnate de Vlad Mixich şi Vladimir Tismăneanu, care duceau „revoluţia“ în zona idealurilor către o lume unde oamenii nu scuipă coji de seminţe pe jos şi nu transpiră în autobuz). Iar infantilizarea „publicului“ (ca-n discursurile recente ale prim-ministrului Boc) nu intră în categoria comunicare teatralo-politică.

 

Nu, nu e nici un teatru politic aici, pentru asta trebuie ceva ştiinţă (alta decît cea a căţăratului în copac precum un celebru animal de gen feminin). De-abia după aceea începe discuţia despre drepturi, egalităţi, comunităţi şi Stat responsabil.

 

Fotografie: Eduard Constantin