– Ai o batistă, mă-ntreba mama în
fiecare dimineaţă la poarta casei, înainte să ies în
stradă. N-aveam. Şi pentru că n-o aveam la mine, mă întorceam
iar în cameră şi-mi luam una. Dimineaţa n-aveam niciodată
batista la mine, fiindcă în fiecare dimineaţă aşteptam
această întrebare a ei. Batista era semnul că dimineaţa mama
mă ocroteşte. În ceasurile şi treburile cotidiene de mai
tîrziu, eram pe cont propriu. Întrebarea ai o batistă
era o tandreţe indirectă. Una directă ar fi fost jenantă, aşa
ceva nu exista printre ţărani. Iubirea se deghiza în
întrebare. Doar aşa putea fi rostită sec, pe ton poruncitor,
ca şi cum s-ar fi referit la o manevră curentă din procesul
muncii. Faptul că-mi vorbea cu asprime chiar sublinia tandreţea. În
fiecare dimineaţă eram la poartă, o dată fără batistă şi-o a
doua oară cu batistă. Abia apoi ieşeam în stradă, ca şi
cum, odată cu batista, o aveam cu mine şi pe mama.
Douăzeci de ani mai tîrziu, eram
de mult doar eu singură la oraş, traducătoare într-o fabrică
de construcţii de maşini. Mă sculam la cinci în zori, la
şase şi jumătate începea lucrul. Dimineaţa, sunetele
imnului din difuzor răsunau în întreaga curte a
fabricii. În pauza de prînz – corurile muncitoreşti.
Dar ochii muncitorilor care se aşezau să mănînce ceva erau
goi ca tabla zincată, mîinile lor pline de unsoare de maşini,
mîncarea învelită în hîrtie de ziar. Înainte
să vîre în gură bucata de slană, răzuiau cu briceagul
cerneala tipografică de pe ea. Doi ani s-au scurs aşa după tipicul
cotidian, o zi întocmai ca şi cealaltă.
În cel de-al treilea an, s-a zis
cu uniformitatea zilelor. În decurs de-o săptămînă, în
biroul meu a venit de trei ori, dis-de-dimineaţă, un bărbat uriaş,
ciolănos, cu ochi albaştri sclipitori – un colos de la
Securitate.
Prima oară m-a tratat cu insulte stînd
în picioare, şi-a plecat.
A doua oară şi-a scos canadiana,
agăţînd-o de cheia dulapului, şi s-a aşezat. În acea
dimineaţă adusesem de-acasă lalele şi tocmai le aranjam în
vas. S-a uitat la mine în timp ce făceam asta şi m-a lăudat
pentru neobişnuita mea cunoaştere de oameni. Avea o voce lunecoasă.
Situaţia mi se părea dubioasă. I-am respins laudele, afirmînd
că mă pricep la flori, dar nu la oameni. A zis atunci, răutăcios,
că el mă cunoaşte mai bine decît cunosc eu lalelele. Şi-a
aruncat canadiana pe braţ şi-a plecat.
A treia oară cînd a venit, s-a
aşezat, iar eu am rămas în picioare, căci îşi pusese
servieta pe scaunul meu. N-am îndrăznit s-o iau de-acolo şi
s-o pun pe jos. M-a insultat tratîndu-mă de proastă
îngrămădită, de puturoasă şi curvă la fel de stricată ca
o căţea de pripas. A-mpins vaza cu lalele pînă-n marginea
mesei, în mijlocul mesei a trîntit o foaie albă de
hîrtie şi-un pix. A răcnit: Scrie! Am scris stînd în
picioare ceea ce mi-a dictat – numele meu cu data naşterii şi
adresa. Apoi, însă, mi-a mai dictat următoarele: că
indiferent de gradul de intimitate sau de rudenie, nu voi spune
nimănui că... şi-aici a pronunţat acel cuvînt îngrozitor:
colaborez. Cuvîntul ăsta nu l-am mai scris. Am pus pixul jos
şi m-am dus la fereastră, privind afară la strada plină de praf.
Era neasfaltată – hîrtoape şi case cocoşate. Colac peste
pupăză, uliţa asta dărăpănată se mai şi numea strada Gloriei.
Pe strada Gloriei, o pisică se cocoţase în dudul desfrunzit.
Era pisica fabricii, cea cu urechea sfîrtecată. Deasupra ei,
un soare matinal ca o tobă gălbuie. Am zis:
– N-am caracterul.
Am zis-o străzii de-afară. Cuvîntul
caracter l-a isterizat pe securist. A rupt hîrtia aruncînd
bucăţelele pe jos. Pesemne că şi-a adus apoi aminte că trebuie,
totuşi, să-i prezinte şefului dovada încercării de
racolare, aşa că s-a aplecat culegînd de pe jos peticele de
hîrtie şi azvîrlindu-le în servietă. După care a
oftat adînc şi de necaz a dat cu vasul cu lalele de perete.
Vasul s-a spart cu un scrîşnet de parc-ar fi fost măsele în
aer. Cu servieta sub braţ, a spus încetişor:
– Are să-ţi pară rău, te înecăm
în rîu.
Iar eu am murmurat ca pentru mine:
– Dacă semnez hîrtia, n-am să
mai pot trăi cu mine şi va trebui s-o fac eu însămi. E mai
bine dac-o faceţi voi.
Dar uşa era deja larg deschisă şi el
dispăruse. Iar afară, în strada Gloriei, pisica fabricii
sărise din copac pe acoperişul casei. O creangă încă mai
vibra ca o trambulină.
De-a doua zi a şi-nceput hărţuiala.
Urma să dispar din fabrică. În fiecare dimineaţă, la şase
şi jumătate, trebuia să mă prezint la director. Iar lîngă
el, în fiecare dimineaţă, şedeau preşedintele de sindicat
şi secretarul de partid. Şi la fel cum odinioară mama mă tot
întreba: Ai o batistă?, tot aşa mă întreba acum şi
directorul în fiecare dimineaţă:
– Ţi-ai găsit un alt loc de muncă?
Iar eu de fiecare dată îi
răspundeam la fel:
– N-am căutat, fiindcă îmi
place în fabrică şi vreau să rămîn aici pînă
ies la pensie.
Într-o dimineaţă cînd
m-am dus la lucru, am dat peste dicţionarele mele voluminoase, care
zăceau pe culoar, lîngă uşa biroului meu. Am deschis uşa –
la masa mea de scris şedea un inginer. Mi-a spus:
– Cine intră, mai întîi
bate la uşă. Ăsta-i acum locul meu, n-ai ce căuta aici.
Acasă nu mă puteam duce, fiindcă
le-aş fi oferit pretextul să mă concedieze pentru absenţă
nemotivată. Nu aveam un birou al meu, dar cu-atît mai mult
trebuia să vin acum în fiecare zi absolut normal la lucru, cu
nici un preţ nu trebuia să absentez.
Un timp, prietena mea din fabrică,
căreia, pe drumul spre casă pe nenorocita aia de strada Gloriei, îi
povesteam totul, mi-a eliberat un colţişor la masa ei de scris,
unde să pot lucra. Dar într-o dimineaţă m-a aşteptat la uşa
biroului şi mi-a spus:
– N-am voie să te mai las să intri.
Toţi spun că eşti o turnătoare.
Şicanările se propagau de sus în
jos, zvonul începuse să circule printre colegi. Asta şi era
lucrul cel mai rău. Împotriva unor atacuri te poţi apăra,
dar în faţa clevetirii eşti neputincios. Zi de zi eram
pregătită pentru orice, luînd în calcul şi moartea.
Dar această perfidie mă dădea gata. Nici o luare în calcul
n-o făcea suportabilă. Calomnia te burduşeşte cu noroi şi te
sufoci, fiindcă nu te poţi apăra. Părerea colegilor mei era că
sînt chiar ceea ce refuzasem să fiu. Dacă i-aş fi spionat ca
să-i torn, s-ar fi încrezut în mine fără umbră de
bănuială. În fond, mă condamnau fiindcă-i cruţasem.
Cum nu puteam lipsi în nici un
caz de la lucru, dar n-aveam un birou al meu, iar prietena mea n-avea
voie să mă mai lase să intru în biroul ei, stăteam
nehotărîtă în casa scărilor. Am urcat şi coborît
treptele de cîteva ori – şi dintr-o dată am fost iar
copilul mamei mele, căci aveam o batistă. Pe care-am întins-o
pe-o treaptă undeva între etajul unu şi doi, netezind-o cu
palma să stea cum trebuie, şi m-am aşezat pe ea. Dicţionarele
voluminoase le-am luat în poală şi-am continuat să traduc
prospectele unor maşini hidraulice. Eram ca o glumă proastă pe
trepte, iar biroul meu era o batistă. Prietena mea venea în
pauzele de prînz, aşezîndu-se lîngă mine pe
trepte. Mîncam împreună, aşa cum o făceam înainte
în biroul ei, şi încă mai înainte într-al
meu. Din difuzorul din curtea fabricii răsunau ca totdeauna corurile
muncitoreşti cîntînd despre fericirea poporului. Ea
mînca şi-mi plîngea de milă. Eu, nu. Trebuia să rămîn
tare. Încă mult timp. Cîteva săptămîni nesfîrşit
de lungi, pînă ce m-au concediat.
În perioada în care eram
gluma proastă de pe trepte, am căutat în lexicon cum stau
lucrurile cu aceste cuvinte, scară şi treaptă. Prima treaptă a
scării se numeşte treapta de pornire, iar ultima, de ieşire. În
germană, capetele treptelor orizontale pe care calcă piciorul se
reazemă lateral în obrajii scării şvangul scării1ţ. Iar
spaţiul rămas liber dintre treptele unei scări se numeşte chiar
ochiul scării. Din elementele de construcţie ale instalaţiilor
hidraulice mînjite de unsoare învăţasem frumoasele
cuvinte coadă-de-rîndunică şi gît-de-lebădă2, iar
şuruburile se prind în ceea ce în germană se numeşte
muma-şurubului şSchraubenmutter = piuliţăţ. Mă uluiau numele
poetice ale elementelor unei scări, frumuseţea limbajului tehnic.
Obrajii scării, ochii scării – aşadar scara are faţă umană.
Fie ele din lemn sau piatră, din beton sau fier – nu ştiu cum se
face, dar oamenii le imprimă propriul lor chip pînă şi celor
mai incomodante lucruri din lume, botează materialul mort cu numele
cărnii proprii, îl personifică transformîndu-l în
părţi ale corpului uman. Iar pentru specialiştii în tehnică,
asprimea muncii devine suportabilă abia printr-o tandreţe ascunsă.
Şi orice muncă, în orice meserie, se desfăşoară după
acelaşi principiu ca întrebarea mamei mele cu privire la
batistă.
Cînd eram copil, acasă exista un
sertar pentru batiste. Înăuntru erau dispuse pe două rînduri
orizontale cîte trei vrafuri unul după altul:
În stînga, batistele
bărbăteşti pentru tata şi bunicul.
În dreapta, batistele femeieşti
pentru mama şi bunica.
La mijloc, batistele de copii pentru
mine.
Sertarul era portretul familiei noastre
în format de batistă. Batistele bărbăteşti erau cele mai
mari, tivite cu dungi maro, gri sau bordo. Batistele femeieşti erau
mai mici, iar marginile lor erau bleu, roşii sau verzi. Batistele de
copii erau cele mai mici, fără margini, dar cu flori sau animale
pictate în pătratul alb. Din toate trei soiurile existau
batiste pentru zilele de lucru, în rîndul din faţă, şi
batiste de duminică, în rîndul din spate. Duminica,
chiar dacă nimeni n-o vedea, batista trebuia să se potrivească la
culoare cu îmbrăcămintea.
Nici un alt obiect din casă, nici
chiar noi înşine, nu era socotit atît de important ca
batista. Ea era universal utilizabilă: cînd aveai guturai,
cînd îţi curgea sînge din nas, cînd te
răneai la mînă, cot sau genunchi, cînd plîngeai
ori ţi-o vîrai în gură muşcînd-o să-ţi înghiţi
lacrimile. O batistă udă, rece pe frunte era pentru dureri de cap.
Cu cîte-un nod la cele patru capete ţi-acopereai capul cu ea
să te apere de insolaţie sau ploaie. Cînd vroiai să-ţi
aminteşti ceva, făceai nod la batistă ca reper de memorie. Cînd
cărai o geantă grea, îţi înfăşurai batista în
jurul mîinii. Fluturată, era un gest de adio atunci cînd
trenul pleca din gară. Şi fiindcă pe româneşte se spune
tren, iar în dialectul germano-bănăţean lacrimii i se spune
Trän3, în capul meu scrîşnetul trenurilor pe şine
se asemăna întotdeauna cu plînsul. Dacă murea careva
acasă la el în sat, i se lega pe dată o batistă în
jurul bărbiei pentru ca gura să-i rămînă închisă
cînd se instalează rigiditatea cadaverică. Iar cînd la
oraş se prăbuşea vreunul la o margine de drum, mereu se găsea
cîte un trecător care să-i acopere mortului faţa cu batista
– astfel batista ajungea să fie cel dintîi repaus al
mortului.
În zilele toride de vară,
părinţii îşi trimiteau copiii, seara tîrziu, la
cimitir să ude florile. Mergeam împreună de la un mormînt
la altul în grupuri de cîte doi sau trei copii, udînd
la iuţeală pămîntul. După care ne aşezam pe treptele
capelei, strîngîndu-ne unii într-alţii, şi
priveam la crîmpeiele de pîclă alburie ce se ridicau din
unele morminte. Pluteau niţel prin văzduhul negru, dispărînd.
Pentru noi astea erau sufletele morţilor: figuri de animale,
ochelari, sticluţe şi ceşti, mănuşi şi ciorapi. Şi printre
ele, ici-colo, cîte o batistă albă tivită cu negrul nopţii.
Peste ani, cînd discutam cu Oskar
Pastior pentru a scrie despre deportarea lui în lagărul de
muncă sovietic, el mi-a povestit că primise de la o bătrînă
mamă rusoaică o batistă din ţesătură albă de in – din
batist. Cine ştie, poate c-aveţi noroc, tu şi cu fi-miu, şi
vă-ntoarceţi acasă curînd, zicea rusoaica. Fiul ei era de
aceeaşi vîrstă cu Oskar Pastior, aflat la fel de departe
de-acasă ca şi el, dar în cealaltă direcţie, povestea ea,
într-un batalion de pedeapsă. Oskar Pastior bătuse la uşa ei
ca cerşetor pe jumătate mort de foame, vrînd să schimbe o
bucată de cărbune pe niţică mîncare. L-a lăsat să intre
în casă, punîndu-i pe masă o supă fierbinte. Şi
pentru că-i curgea nasul, picurîndu-i în farfurie, i-a
dat acea batistă albă încă neîntrebuinţată de
nimeni. Tivită cu o broderie cu ajur şi împodobită cu
beţigaşe şi rozete cusute cu aţă de mătase, batista era o
minunăţie care-l lua în braţe şi-l rănea pe cerşetor. O
amestecătură: pe de-o parte o alinare din ţesătură de batist,
iar pe de alta, o panglică de măsurare cu beţigaşe de mătase –
linioarele albe de pe scala decăderii sale. Dar şi Oskar Pastior
era o amestecătură pentru femeia asta: un cerşetor rupt de lume,
în casa ei, şi-un copil pierdut în lume. În aceste
două întruchipări ale lui, s-a simţit deopotrivă cuprins de
fericire şi covîrşit de gestul unei femei, în care şi
el vedea două persoane: rusoaica străină şi mama îngrijorată,
cu întrebarea ei: Ai o batistă?.
De cînd am auzit această
poveste, am şi eu o întrebare: oare Ai o batistă? e
pretutindeni valabilă, boltindu-se – în sclipirea zăpezii
dintre îngheţ şi dezgheţ – peste o jumătate de lume?
Străbate oare munţi şi stepe dincolo de toate frontierele pînă
în interiorul unui uriaş imperiu presărat cu lagăre de
pedeapsă şi de muncă forţată? Întrebarea Ai o batistă? să
nu poată fi ea suprimată nici chiar de seceră şi ciocan, nici
chiar în stalinismul reeducării din numeroasele lagăre?
Deşi vorbesc româneşte de
decenii, în discuţia cu Oskar Pastior am remarcat atunci
pentru prima oară că pe româneşte se spune batistă. Şi din
nou – această limbă românească senzitivă ce-şi împlîntă
cuvintele cu o simplitate imperativă de-a dreptul în inima
lucrurilor. Materialul se declară fără ocoliş drept obiectul
finit, drept batistă – ca şi cum toate batistele ar fi oricînd
şi oriunde în lume din această pînză fină de batist.
Oskar Pastior a păstrat acea batistă
în valiză ca pe o relicvă primită de la o mamă dublă cu un
dublu fiu. Luînd-o apoi cu el acasă, după cei cinci ani de
lagăr de muncă. Asta deoarece batista lui albă însemna
speranţă şi spaimă. Iar cînd omul lasă din mînă
speranţa şi spaima, el moare.
După discuţia pe care-am avut-o
despre batista albă, am lipit pentru Oskar Pastior timp de-o
jumătate de noapte un colaj pe o carte poştală albă:
Aici dănţuiesc puncte zice Bea
nimereşti într-un pahar de lapte
cu picior
rufărie-n alb cadă de zinc
gri-verzuie
la rambursare aproape toate
materialele-şi corespund
ia priveşte
sînt mersul cu trenul şi
cireaşa din savonieră sînt
ascultă-mă cu bărbaţi străini
şi nici despre centrală nu vorbi
nicicînd
Cînd m-am dus la el peste o
săptămînă şi-am vrut să-i dăruiesc colajul, mi-a spus:
– Mai trebuie să lipeşti pe ea
Pentru Oskar.
Am spus:
– Ceea ce-ţi dau îţi
aparţine, doar ştii bine.
A spus:
– Totuşi să lipeşti asta pe ea,
cartea poştală poate că n-o ştie.
Am luat-o iar cu mine acasă şi-am
lipit pe ea: „Pentru Oskar“. Dăruindu-i-o din nou în
săptămîna următoare, ca şi cum prima oară m-aş fi
înapoiat de la poartă acasă fără batistă, iar acum m-aş
afla a doua oară la poartă, cu o batistă.
Tot cu o batistă sfîrşeşte
şi-o altă poveste:
Pe fiul bunicilor mei îl chema
Matz. În anii ’30 l-au trimis la Timişoara la şcoala
comercială, pentru ca într-o bună zi să poată lua în
primire negoţul cu cereale şi prăvălia de coloniale a familiei.
La acea şcoală predau profesori din Reichul German, nazişti
autentici. După absolvirea şcolii, se prea poate că pe Matz îl
instruiseră, printre altele, şi într-ale comerţului, dar în
principal fusese şcolit s-ajungă nazist – o spălare de creier
aplicată cu metodă. După ce-şi terminase ucenicia, Matz era un
nazist înfocat, se preschimbase într-altul. Lătra
lozinci antisemite şi devenise inaccesibil aidoma unui debil mintal.
Bunicul meu l-a dojenit în mai multe rînduri, atrăgîndu-i
atenţia că întreaga avere şi-o dobîndise doar prin
împrumuturile primite de la prieteni de afaceri evrei. Şi cînd
nici asta n-a ajutat la nimic, i-a mai şi ars de cîteva ori o
palmă. Dar lui Matz îi anihilaseră mintea. O făcea pe
ideologul satului şi-i muştruluia pe cei de-o vîrstă cu el,
care se sustrăgeau de la plecarea pe front. Era conţopist într-un
birou al armatei române. Dar ceva îl îmboldea să
schimbe teoria pe practică, aşa că s-a înrolat voluntar în
SS, vrînd să plece pe front. Cu numai cîteva luni mai
tîrziu s-a reîntors acasă pentru a se căsători.
Cuminţit de crimele de pe front, a recurs la formula magică
îngăduită ca să scape de război pentru cîteva zile.
Această formulă magică se numea: concediu de căsătorie.
Bunica mea avea două fotografii cu
fiul ei Matz în fundul unui sertar: o fotografie de la
căsătorie şi una cu el mort. Pe fotografia de la căsătorie e o
mireasă în alb mai înaltă ca el c-un lat de palmă,
subţirică şi gravă – o madonă de ghips. Purtînd pe cap o
coroniţă de ceară ca un frunziş peste care-a nins. Lîngă
ea – Matz în uniformă nazistă. În loc să fie mire, e
soldat. Un soldat la nuntă, şi propriul său cel din urmă soldat
reîntors acasă. Abia înapoiat pe front, a şi sosit
fotografia cu el mort. Pe care se vede pentru ultima oară un soldat
sfîrtecat de-o mină. Fotografia cu decedatul e cît
palma, un ogor negru şi chiar în mijlocul lui o pînză
albă cu o grămăjoară cenuşie rămasă dintr-un om. Pe fondul
întunecat, pînza albă se zăreşte micuţă ca o batistă
de copil, în pătratul alb al căreia e, chiar în centru,
un desen bizar. Şi pentru bunica mea această fotografie era o
amestecătură: pe batista albă era un nazist mort, iar în
memoria ei, băiatul viu. Bunica mea a ţinut, de-a lungul anilor,
această dublă imagine în cartea ei de rugăciuni. Se ruga în
fiecare zi. Pesemne că şi rugăciunile ei erau cu dublu înţeles.
Probabil că bîjbîiau pe urmele rupturii dintre fiul
iubit şi nazistul feroce, cerîndu-i şi lui Dumnezeu s-o
milostivească cu-acest şpagat – să-şi iubească fiul şi să-l
ierte pe nazist.
Bunicul meu fusese soldat în
Primul Război Mondial. Ştia despre ce vorbeşte atunci cînd
spunea deseori şi exasperat despre fiul său Matz: Păi sigur, cînd
drapelele flutură, mintea ţi-alunecă în goarnă. Acest
avertisment i se potrivea şi următoarei dictaturi în care am
trăit eu însămi. Zi de zi puteai vedea cum mintea micilor şi
marilor profitori le-aluneca în goarnă. M-am decis să nu sun
din goarnă.
Dar copil fiind, a trebuit să-nvăţ
împotriva voinţei mele să cînt la acordeon. Căci în
casă mai exista acordeonul roşu al defunctului soldat Matz.
Curelele de la acordeon erau mult prea lungi pentru mine. Ca să
nu-mi alunece de pe umeri, profesorul de acordeon mi le-a înnodat
la spate cu batista.
Oare putem spune că tocmai cele mai
mărunte obiecte, fie ele şi goarna, acordeonul sau batista, înnoadă
cele mai desperecheate lucruri în viaţă? Şi că obiectele se
mişcă-n cerc, iar în devierile lor există ceva supus
repetiţiei – supus unui cerc drăcesc? Poţi s-o crezi, dar nu s-o
spui. Dar ceea ce nu poţi spune, o poţi scrie. Fiindcă scrisul e
un act mut, o muncă de la creier la mînă. Care omite gura. Am
vorbit mult în dictatură, de cele mai multe ori fiindcă mă
decisesem să nu sun din goarnă. De cele mai multe ori, vorbitul
ăsta al meu a avut urmări insuportabile. Dar scrisul a-nceput în
tăcere – acolo, pe treptele fabricii, unde a trebuit să stabilesc
cu mine însămi mai multe decît se puteau spune. Cele ce
mi se-ntîmplau nu mai erau exprimabile în vorbire. Cel
mult adaosurile exterioare, nu însă şi proporţiile lor.
Pe-acestea nu mai puteam decît să le silabisesc mut în
creier, în cercul drăcesc al cuvintelor atunci cînd
scriam. În faţa spaimei de moarte am reacţionat prin foamea
de viaţă. Care era o foame de cuvinte. Numai vîrtejul
cuvintelor putea pătrunde starea mea. Fugeam pe urma celor trăite
în cercul drăcesc al cuvintelor, pînă cînd ceva
îmi apărea în aşa fel cum nu mai cunoscusem niciodată
înainte acel lucru. Paralel cu realitatea, a intrat în
acţiune pantomima cuvintelor. Ea nu respectă în nici un fel
dimensiunile reale, sfrijeşte lucrurile principale şi le dilată pe
cele secundare. Pe nepusă masă, cercul drăcesc al cuvintelor
deprinde cele trăite cu un soi de logică vrăjită. Pantomima este
turbată şi rămîne sperioasă, şi e tot pe-atît de
avidă, pe cît e şi de sătulă. Tema „dictatură“ e de la
sine cuprinsă într-asta, fiindcă firescul nu se mai
reîntoarce niciodată atunci cînd ţi-a fost răpit
aproape în întregime. Tema există în mod implicit,
dar cele ce mă iau în posesie sînt cuvintele. Ademenind
tema într-acolo unde vor ele. Nimic nu se mai potriveşte, şi
totul e adevărat.
Ca glumă proastă pe trepte eram la
fel de singură ca pe-atunci cînd eram copil şi păzeam vacile
în valea rîului. Mîncam frunze şi flori ca să fiu
de-a lor, căci ele ştiau cum să trăiască, iar eu, nu. Le vorbeam
spunîndu-le pe nume. Numele de Milchdistel şarmurar; textual:
ciulin-de-lapteţ ar fi trebuit să fie cu adevărat acea plantă
ghimpoasă cu lapte în tulpini. Dar planta nu răspundea la
numele de Milchdistel. Drept care încercam să-i născocesc
alte nume în care să nu apară nici cuvîntul „ciulin“,
nici cuvîntul „lapte“, zicîndu-i: Stachelrippe
şcoastă-ghimpoasăţ sau Nadelhals şgîtlejul-aculuiţ. În
înşelăciunea tuturor falselor nume comisă pe seama
adevăratei plante se căsca dintr-o dată lacuna ce dezvăluia
vidul. Ruşinea de-a vorbi cu glas tare cu mine însămi, şi nu
cu planta. Dar ruşinea asta-mi făcea bine. Păzeam vacile şi
sunetul vorbelor mă păzea pe mine. Simţeam:
Orice cuvînt de pe chip
ştie ceva despre cercul drăcesc
şi n-o spune
Sunetul vorbelor ştie că trebuie
să-nşele, fiindcă obiectele te-nşeală cu materialul lor, iar
sentimentele cu gesturile lor. În punctul de întretăiere
unde se întîlnesc înşelăciunea materialelor cu
aceea a gesturilor, sunetul vorbelor se oploşeşte cu adevărul său
născocit. Cînd scrii, nu poate fi vorba de încredere, ci
mai degrabă de onestitatea înşelăciunii.
Pe-atunci în fabrică, cînd
eram o glumă proastă pe trepte, iar batista era biroul meu, am
descoperit în lexicon şi frumosul cuvînt de Treppenzins,
dobîndă în trepte, ceea ce-nseamnă că rata dobînzii
la un împrumut creşte treptat. Ratele crescătoare sînt
costuri pentru unul, venituri pentru celălalt. Cînd scriu, pe
măsură ce mă adîncesc tot mai mult în text, ele ajung
să fie deopotrivă ambele. Cu cît ceea ce scriu mă jefuieşte
mai aprig, cu-atît şi arată mai mult lucrurilor trăite ceea
ce nu exista pe cînd le trăiai. Asta n-o pot descoperi decît
cuvintele, fiindcă n-o ştiau mai înainte. Acolo unde iau prin
surprindere lucrurile trăite, le şi oglindesc cel mai bine.
Devenind atît de stringente, încît lucrurile trăite
trebuie să se cramponeze de ele pentru a nu se dezmembra.
Eu cred că obiectele nu-şi cunosc
materialul, că gesturile nu-şi cunosc simţămintele şi nici
cuvintele gura ce le rosteşte. Dar pentru a ne asigura de propria
noastră existenţă, avem nevoie de obiecte, de gesturi şi cuvinte.
Cu cît ne putem lua mai multe cuvinte, cu-atît sîntem
mai liberi. Cînd ni se interzice să deschidem gura, căutăm
să ne afirmăm prin gesturi, ba chiar şi prin obiecte. Sînt
mai greu interpretabile şi cîtva timp nu trezesc suspiciuni.
În felul acesta ne şi ajută să preschimbăm înjosirea
într-o demnitate ce nu trezeşte suspiciuni un timp.
Cu puţin înainte de emigrarea
mea din România, miliţianul satului a venit la noi acasă
dis-de-dimineaţă şi-a luat-o cu el pe mama. Ajunseseră deja la
poartă, cînd ei i-a venit în minte: Ai o batistă?
N-avea. Deşi miliţianul era nerăbdător, s-a reîntors în
casă luîndu-şi o batistă. Ajunşi la postul de miliţie,
acela a-nceput să spumege de mînie. Cunoştinţele de română
ale mamei erau insuficiente ca să-i priceapă zbieretele. Apoi el a
ieşit din birou, încuind uşa pe dinafară. Mama a rămas
închisă acolo toată ziua. În primele ceasuri a rămas
aşezată la masa lui şi-a plîns. După care s-a învîrtit
prin cameră încoace şi-ncolo, apucîndu-se să şteargă
praful de pe mobilă cu batista udă de lacrimi. Apoi a luat găleata
de apă din colţ şi prosopul atîrnat în cuiul de pe
perete şi-a frecat podeaua. M-am îngrozit cînd am
auzit-o povestindu-mi asta:
– Cum de-ai putut să-i faci ăluia
curat în cameră? am întrebat-o. Şi ea mi-a răspuns
fără stînjeneală:
– Păi, mi-am căutat de lucru ca
să-mi treacă timpul. Şi biroul lui era aşa de murdar! Ce bine că
luasem cu mine una din batistele mari bărbăteşti!
Abia acum am priceput: în felul
ăsta, înjosindu-se suplimentar însă de bunăvoie, îşi
redobîndise demnitatea în arest. Într-un colaj am
căutat cuvinte pentru toate astea:
M-am gîndit la roza robustă din
inimă
la sufletul nefolositor ca o sită
dar proprietarul m-a-ntrebat:
cine cîştigă-n povestea asta
am spus: scapă pielea întreagă
el a ţipat: pielea nu-i
decît un flec de batist ofensat
cu mintea haihui
Mi-aş dori să pot rosti o propoziţie
pentru toţi cei cărora pînă azi, sub felurite dictaturi, li
se ia demnitatea zi de zi – fie şi o propoziţie ce conţine
cuvîntul batistă. Fie ea şi întrebarea: Aveţi o
batistă?
Ar fi oare cu putinţă ca,
dintotdeauna, întrebarea despre batistă să fi avut în
vedere nu batista, ci acuta singurătate a omului?
7 decembrie 2009
Traducere de
Alexandru Al. ŞAHIGHIAN
© Nobel Foundation 2009
1. În germană, „Treppenwangen“
(textual: „obrajii scării“). Termenul tehnic românesc
„vang“ provine tocmai din germanul „Wange“ (obraz). (n. tr.)
2. Aceste două cuvinte chiar există
şi în româneşte, fiind calchiate după termenii tehnici
germani, „Schwalbenschwanz“ şi „Schwanenhals“, şi se
referă, primul, la un anume tip de îmbinare între
părţile unei maşini, cel de-al doilea, la o ţeavă curbată. (n.
tr.)
3. Pronunţia fiind cvasiidentică. (n.
tr.)
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
RSS Feed
Newsletters