OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Exista lucruri la care tin atit de mult, incit nu pot sa scriu un rind despre ele fara sa risc un patetism extrem. E si cazul interviului de fata. Am o mare recunostinta fata de doamna Lyggia Naum, pentru ca m-a primit si a acceptat sa stam de vorba. Mi-am gasit foarte greu intrebarile si mi se parea, de altfel, inutil sa „stric“ farmecul si adincimea marturisirilor sale cu cele citeva curiozitati pe care le-as fi putut avea.
Mi-a fost rusine si sa o intreb – cum probabil multi au facut-o deja – daca crede ca a stat in umbra in toti acesti saizeci de ani petrecuti alaturi de Gellu Naum. Stim cu totii ca nu a stat cu adevarat in umbra si, chiar daca ar fi fost asa, atunci e momentul sa ne revizuim atitudinea fata de umbra si sa intelegem cita lumina poate radia din ea.


Zenobia

Ati stiut de la inceput ca scrie o carte despre dumneavoastra?

Nu, nu chiar de la inceput. El a lucrat la Zenobia vreo patru ani. S-a intimplat ca eu sa aflu cam la un an dupa ce incepuse sa scrie la aceasta carte. Adevarul e ca poeziile mi le citea imediat dupa ce le termina. In general, insa, nu voiam sa-l pisez atunci cind vedeam ca scrie ceva si nu-mi citeste. Ma gindeam intotdeauna ca orice ar face el nu poate fi decit frumos. La un an de zile dupa inceperea cartii, ne aflam la Comana. Eu eram pe terasa si ii reprosam ca nu ma ajuta la treburile din curte. Atunci, el a iesit din camera lui si mi-a spus: „Bine, iubito, eu scriu despre tine si tu ma certi ca nu te ajut sa cari o masa?!“. Abia atunci mi-am dat seama ca scrie ceva despre mine, dar nu am cautat sa aflu mai multe. Ce era de citit imi citea singur, intotdeauna. Nu-mi placea sa insist sau sa citesc fara stirea lui foile de pe masa de lucru. Stiam ca nu ascunde nimic de mine si aveam o incredere oarba in el.

Cum vi s-a parut imaginea dumneavoastra din Zenobia? V-ati recunoscut?

Da. Poate sa para curios, dar am fost cit se poate de linistita. Nu am avut nici o surpriza citind Zenobia. Tot ce e acolo asa a fost. Exista, desigur, si anumite schimbari in raport cu realitatea. De exemplu, personajul Maria. Ea nu e, de fapt, un singur personaj, ea corespunde mai multor personaje – este un nume pentru toate celelalte femei din carte, altele decit Zenobia. In rest, toate intimplarile sint adevarate si traite. Sigur ca intimplarile propriu-zise au fost mult mai multe; Gellu le-a selectat pe cele mai semnificative, sau poate pe cele mai plauzibile, mai de crezut. Ne intilneam seara si ne povesteam, de fiecare data, tot ce am facut in timpul zilei. Aveam un joc: hotaram impreuna cu cine sa ne intilnim a doua zi. Am spus o data, de exemplu: „Hai sa ne intilnim cu Suli Gheorghiu“, o cunostinta a noastra care se invirtea in grupul suprarealist. Ne-am dus la cinematograf in seara urmatoare si acolo ne-am intilnit chiar cu Suli Gheorghiu, in mod cu totul intimplator. Mai exista si o femeie cu parul roscat, pe care am intilnit-o o data si ne-a impresionat foarte tare prin aparitia ei. Intr-o seara ne-am propus sa ne intilnim din nou cu doamna roscata. In ziua urmatoare, ne-am intilnit cu ea. Ni se intimplau mereu lucruri care, obiectiv vorbind, erau imposibile. In Zenobia nu a povestit decit istoria cu biletul de cinema.


Sarutul, hipnoza, nufarul

Felul in care v-ati cunoscut tine tot de magia acestor „intimplari intimplatoare“ si semnificative?

L-am cunoscut la o petrecere, la o aniversare a unui pictor. El tocmai venea sau pleca atunci pe front. A fost chemat de sase ori. A facut cam sapte ani de armata, dintre care opt luni numai pe front. Au fost, pentru el, ani ingrozitori. Suprarealistii de la Paris n-o duceau atit de rau – desi e adevarat ca au avut si ei perioade grele in timpul fascismului. Sa ma intorc insa la povestea de la inceput. Erau foarte multi tineri, pictori, poeti la acea petrecere. S-au jucat gajurile si s-a intimplat sa-i cada lui sa ma sarute pe mine. N-am dat, insa, importanta faptului. Cind am plecat, m-a condus pina la tramvai, dar am discutat lucruri lipsite de importanta. Eram prietena pe atunci cu un tinar inginer petrolist, care lucra pe Valea Prahovei. Ne plimbam duminica dimineata, vorbeam, beam o ciocolata cu lapte, si atita tot. In simbata aceea cu petrecerea, ma sunase si nu ma gasise. Cind m-am intors acasa, am vorbit la telefon si m-a intrebat ce am facut eu la ora 8. Ma intreba asta pentru ca, dupa ce incercase sa ma caute, a adormit si s-a trezit brusc, speriat, pentru ca visase cum un ciine mare i-a muscat buzele. Iar el s-a intrebat, unde sint eu si ce fac in acel moment. Auzind povestea acelui vis, am tresarit si mi s-a parut ceva ciudat. Sigur ca am marturisit ca am jucat gajuri. Dar am ramas cu gindul la ceea ce mi se intimplase cu Gellu, pe care imi imaginam, insa, ca nu am sa-l mai intilnesc. Intr-o alta zi, m-am dus la un cunoscut care ma chemase sa-mi cinte ceva la vioara.

Si el mi-a spus, atunci, ca a invatat sa hipnotizeze. A incercat sa ma hipnotizeze, dar a fost imposibil. Rideam amindoi de faptul ca nu reusea si, exact atunci, a sosit in vizita la el Gellu, caruia i s-a plins ca nu reuseste cu nici un chip sa ma hipnotizeze. Iar Gellu, glumind, a spus „Hai sa incerc eu!“. Si a reusit imediat. Iata un alt lucru care m-a speriat. Mi-am spus ca e intr-adevar ceva. S-a mai intimplat si ca eu aveam fotografia celuilalt baiat la mine si mi-a cazut pe jos, iar Gellu, din greseala, a calcat pe ea. Toate lucrurile astea m-au pus pe ginduri. Dupa asta, am continuat sa vorbim din cind in cind. De vazut, ne vedeam rar, pentru ca era mai tot timpul plecat pe front sau in concentrare. Statea, pe vremea aceea, pe Leonida, peste drum de scoala Tunari. Dupa ce ne intilneam, imi scria povestiri. Si, cind ne vedeam din nou, ma intreba daca mi-au placut. Iar eu raspundeam ori ca sint prea violente, ori prea dure, si el zicea: „Ce stii tu, esti mica!“.

Ce s-a intimplat cu aceste texte? Mai stiti ceva despre ele?

Da, din aceste povestioare – care au fost prelucrate, desigur – a iesit piesa Exact in acelasi timp, care a fost pusa in scena de Mihai Maniutiu. Gellu a scris piesa aceasta in ’42 si, in ’45, a publicat-o in Teribilul interzis. Dar, cind a alcatuit volumul cu piese de teatru, nu a putut sa o includa. Si celelalte, Poate Eleonora, Insula si Ceasornicaria Taus, au stat 16 ani la Cenzura. Le-a retras de la Editura Eminescu, unde era director Valeriu Ripeanu, si s-a dus cu ele la Marin Preda, la Cartea Romaneasca. Iar Preda i-a spus ca tocmai aparuse o lege care nu-ti dadea voie sa publici decit piese de teatru care au fost deja jucate. Atunci Gellu a raspuns : „Eu nu am scris piese de teatru, ci dialoguri lirice“. Asa i-a venit ideea lui Marin Preda sa treaca sub acest nume cartea in plan si asa a fost posibila aparitia volumului de teatru. Dar Exact in acelasi timp nu a putut sa apara nici macar in aceste conditii. Trebuie sa spun, in paranteza, ca piesa Ceasornicaria Taus fusese deja publicata in Italia, in revista de teatru Il Drama.

Ramaseseram la „Ce stii tu, esti mica“...

Da, am povestit recent, la lansarea Zenobiei de la Laptaria lui Enache, cum in ’43 i-am facut o vizita la Constanta, unde era el concentrat. Cind am plecat de acolo, m-a condus la gara si mi-a aratat un fluture inghetat. Iar peste vreo saptamina mi-a trimis poemul pe care il scrisese dupa plecarea mea: Singura si imobila. E un poem extraordinar de frumos. Si in el m-am regasit, ca si in Zenobia mai tirziu. Gellu imi spunea, la inceput, ca sint mica si ca se simte foarte bine cu mine, dar ca nu stie daca eu sint intr-adevar marea iubire a vietii lui. La un an si ceva dupa ce ne cunoscuseram, a venit la mine cu un nufar furat din Cismigiu si mi-a spus ca nu poate trai fara mine. El era atit de frumos si de destept, incit citeodata imi era frica de celelalte femei din jurul nostru, chiar si de prietene. Am avut impresia mereu ca ele ma invidiaza – si se spune ca cel mai mare pacat e invidia. E un fel de crima. Poate sint foarte primitiva daca gindesc asa, dar si acum cred ca am ramas fara vedere dupa ce a inceput Gellu sa fie mediatizat si sa vorbeasca de mine. Ma gindesc ca a fost greu pentru toate femeile care l-au iubit – si care trebuie sa ma fi privit cu ochi rai. Prietenele mele de acum, care sint toate tinere si dragute, nu ma invidiaza, dar imi spun: „Ati fost o norocoasa, o fericita, pentru ca ati intilnit asa un om“. Si asa este, Gellu era curat ca un cristal, era frumos si pe dinafara, si pe dinauntru. De aceea spun ca acum, chiar daca incerc sa-mi amintesc un moment neplacut din toti acesti 60 de ani – ca sa pot face fata absentei lui – nu reusesc sa descopar asa ceva. E adevarat ceea ce a scris Codrescu in poemul lui: „un Gellu Naum/ numai o data pe secol“ se naste. Asa este.


Desenele

Ati ramas intotdeauna „cea mica“ in aceasta poveste?

Intr-un fel, da, desi el isi dadea seama ca inteleg multe lucruri. Iar eu nu incercam in nici un fel sa ies in fata. Gellu, insa, avea mare incredere in mine. De fiecare data cind termina cite un poem, mi-l citea. Uneori, nu puteam sa ma abtin si spuneam „Vai, ce frumos e!“, iar el imi zicea „Ei, frumos!“, adica un fel de „Ce stii tu!“. Iar daca taceam, imi spunea „Sigur, nu-ti place...“. Singurul lucru pe care il regret acum, in ultima vreme, este ca nu am mai desenat atunci cind m-a rugat. El ar fi vrut sa ma mai lege la ochi si sa desenez. Dar mie mi-a fost frica. Dupa ce desenam, intotdeauna eram epuizata. Povesteste si in Zenobia cum am desenat pentru prima data, cum ma lega la ochi, cum stingea si lumina de pe culoar. Si acum, recent, m-a speriat ceva in legatura cu desenele. Am inceput sa fac inventarul bibliotecii. Intr-o zi, Dan Stanciu, care lucreaza la asta, rasfoia o carte din biblioteca si mi-a aratat ce a gasit in ea. Era un desen al meu, cu un copac cu ramuri, cu un soare desenat cum il fac copiii, alaturi de un omulet, iar sus de tot o luna. Era si un bilet pe care scria ceva in sirbeste, iar la inceputul foii era scris de Gellu: „Vasko, scrie-i ceva Lygiei sa deseneze“. Nu intelegeam ce scrie si m-am gindit sa sun la poetul Ioan Flora, care e sirb. Ce crezi ca scria? „Un copac cu craci, un soare si o luna“. Eu nu stiu sirba, si totusi am desenat exact ce scrisese Vasko pe bilet. Cum sa nu ti se faca frica? Mi-am amintit ca, atunci cind venise Vasko la noi, am desenat o jumatate de ora, dupa care nu am mai putut si i-am cerut lui Gellu sa aprinda lumina. Atunci Vasko s-a uitat la desen, s-a speriat probabil si el, iar Gellu l-a intrebat: „Ce-ai scris aici?“. Si Vasko i-a raspuns: „Nu-ti spun acum, lasa desenul intr-o carte si, cind vin data viitoare, iti spun ce am scris“. Si asa a ramas desenul in carte. Dar Vasko nu a mai ajuns pe la noi, nici nu a mai trait mult dupa aceea, iar noi am uitat de desenul cu pricina.

Intotdeauna ati desenat legata la ochi?

Da. Nu stiu sa desenez altfel. Si, de fapt, nu am stiut niciodata sa desenez cu adevarat. Nu am fost un copil dotat in sensul asta. Am desenat numai cu Gellu, iar ideea cu legatul la ochi a fost a lui. M-am gindit intotdeauna ca desenele astea mi-au iesit pentru ca eram eu intr-un anumit fel. Am fost somnambula, in perioada copilariei mai ales. Am avut crize si mai tirziu, dar din ce in ce mai rar. Mi-am imaginat ca, atunci cind desenam, ori intram intr-o stare asemanatoare cu cea somnambulica, ori ma hipnotiza Gellu. Nu cred ca as putea ruga pe altcineva sa ma lege la ochi, pentru ca eu nu am facut asta decit cu el, chiar daca erau prezenti de multe ori si alti prieteni.