OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Poezie, dragoste, libertate

I-ati fost alaturi inca de la primele volume. Ce credeti ca a fost prioritar pentru Gellu Naum, ca scriitor, in toti acesti ani?

Poate ca ma repet, pentru ca am spus-o in toate ocaziile posibile. Gellu a trait si a luptat pentru trei lucruri: poezie, dragoste si libertate. Cum s-au realizat aceste lucruri? In ceea ce priveste poezia, toata lumea stie ca ceea ce a scris el este extraordinar. Poemele lui sint foarte concentrate si puternice. Am uneori senzatia ca dintr-un poem poti face alte zece. Despre dragoste, ce sa spun? Stau marturie cei saizeci de ani de iubire nemaipomenita care a facut pur si simplu minuni. Cit despre libertate, cred ca a avut-o datorita demnitatii sale. Nu a facut concesii. Nici despre reportajul Tabara din munti nu se poate spune ca a fost o concesie. Fara acest text, nu ar fi putut intra in Uniune, unde nu ar fi fost „admis“ cu Drumetul incendiar, cu Teribilul interzis sau cu Medium. I s-a spus ca „acestea nu sint carti cu care sa intre in Uniune“. De altfel, n-ar fi avut voie nici sa traduca daca nu era in Uniune.

Din cite stiu, lui Gellu Naum nu-i placea sa vorbeasca nici despre Cartea cu Apolodor.

Nu, nu-i placea, desi a lucrat mult si cu mare drag la aceasta carte – in cea mai mare parte la Copenhaga. A tradus din citiva poeti danezi, impreuna cu un grup de scriitori, si a fost invitat de regina la Copenhaga. Iar Gellu, in loc sa se duca sa „realizeze contacte“, cum faceau ceilalti, se plimba singur prin oras si lucra la Cartea cu Apolodor. De fapt, chiar acolo i-a venit ideea. I-a placut cartea asta, dar in perioada aceea grea, cind nu avea voie sa publice nimic altceva, el trecea drept scriitor pentru copii si traducator. Iar asta l-a durut ingrozitor. Si de aceea nu a mai vrut sa reediteze cartea, desi primea mereu telefoane in acest sens. A venit o data la noi o profesoara, care insista sa apara din nou cartea, dar Gellu a refuzat-o si chiar s-a infuriat vazind ca ea nu conteneste cu insistentele. I-a spus: „De ce nu intelegeti ca imi aduce aminte de o perioada pe care vreau sa o uit? Atunci eram considerat scriitor pentru copii“. Doamna respectiva a plecat nervoasa, trintind usa si strigindu-i: „Sinteti un criminal!“. N-a fost de acord sa apara aceasta carte nici macar in Germania – exista o traducere exceptionala facuta de Bossert. Acum, in ultimii ani, mi-au cerut dreptul de a republica acest volum o editura din Chisinau si chiar si Editura Humanitas. Insa nu am acceptat sa se intimple asta decit dupa ce vor aparea mai intii alte carti ale lui. Acum, pentru ca au aparut cartea de omagiu, Calea Searpelui si Zenobia, Humanitas pregateste si reeditarea Cartilor cu Apolodor.


„Poezia trebuie cautata, nu data cu forta“

Multi s-ar grabi, probabil, sa vorbeasca despre dizidenta lui Gellu Naum. Credeti ca i-ar fi facut placere sa discutam despre asta?

Am sa-ti povestesc ceva. Eram la Zürich, pentru lansarea cartii care a luat premiu la Münster, Discurs catre pietre. Sala primariei, unde avea loc lansarea, era plina de oameni care l-au intrebat diverse lucruri. La un moment dat, o doamna l-a rugat sa povesteasca ceva despre perioada dizidentei. Iar el a raspuns: „Nu am venit aici sa povestesc despre dizidenta mea. Toti scriitorii au dus-o foarte greu in acea perioada. Nu am sa flutur eu acum steagul dizidentei“. Sa nu crezi totusi ca ne-a fost usor. Dar cred ca am fost feriti de anumite lucruri, am fost paziti in tot acest timp. Imi amintesc acum o intimplare a lui Toma George Maiorescu, care a scris o carte de reportaje, calatorind prin toata lumea. Ajungind in Brazilia, a cerut sa se intilneasca cu citeva dintre personalitatile culturale de acolo. Printre acestea era si pictorul Marcier, pe care i s-a spus ca nu-l poate vedea pentru ca s-a retras definitiv in Matogrosso si nu primeste pe nimeni. A plecat in Matogrosso, a ajuns la poarta casei pictorului, a iesit o doamna portugheza, l-a intrebat ce doreste si el i-a explicat ca vrea sa stea de vorba cu Marcier. I s-a raspuns ca Marcier nu primeste pe nimeni, dar el a insistat, spunind: „Am venit tocmai din Romania ca sa-l vad“. Auzind de Romania, ea s-a dus si a vorbit cu Marcier, care a iesit din casa ca sa stea de vorba cu Toma George Maiorescu. Prima sa intrebare a fost: „Pe Gellu Naum l-ati omorit?“. El si Gellu se intilnisera la Paris in perioada ’38-’39. Nu mai stiau nimic unul de celalalt, dar Marcier cunostea oarecum ce se intimpla atunci in Romania. Cind Toma George Maiorescu s-a intors in tara, a scris cartea sa de reportaje, transcriind intrebarea lui Marcier astfel: „Gellu Naum mai traieste?“.

Suna prea dur in varianta originala?

Da, si in plus probabil ca, o data intors, a trebuit sa dea raportul despre ce a facut si cu cine a stat de vorba. Intr-o zi, dupa aparitia cartii, Ivascu, director pe atunci la Contemporanul, l-a chemat pe Gellu la redactie, in ideea de a-i publica un poem. Nu i se mai ceruse niciodata vreun text spre publicare, in acea perioada, dar acum era nevoie sa se demonstreze ca Gellu Naum nu a fost omorit, ci ca, dimpotriva, e publicat. Poemul care a aparut in Contemporanul se numea Heraklit. Dupa aparitie, am inceput sa primim zi si noapte nenumarate telefoane cu injuraturi, amenintari cu moartea, din partea unor oameni care spuneau cel mai adesea ca sint ingineri, studenti, muncitori. Printre toate aceste telefoane ingrozitoare, mai suna si cite o fata sau un baiat, care vorbeau in soapta si ziceau: „Stiti, s-a prelucrat la noi in camin, dar noi sintem dintre cei care tinem cu domnul Gellu Naum“. Nu intelegeam absolut deloc ce se intimpla. Au aparut scrisori pline de indignare la adresa poemului si in Scinteia. Am facut atunci o cerere la Telefoane pentru a avea lista numerelor de la care eram sunati. Dupa o zi de la cererea asta, nu ne-a mai sunat nimeni. Ne-au cautat insa cei de la Telefoane si ne-au intrebat daca mai sintem sunati ca in zilele trecute, am spus ca nu si atunci ne-au raspuns ca, in acest caz, dat fiind ca nu ne mai deranjeaza nimeni, nu mai au de ce sa ne comunice lista respectiva. Asa am inteles ce s-a intimplat. Si mai tirziu am aflat ca ceea ce l-a aparat pe Gellu in mod special a fost faptul ca era atit de cunoscut in strainatate. Intimplarea a facut insa ca, in 1995, revista Poesis sa realizeze un numar inchinat lui Gellu, care implinea atunci 80 de ani. Am citit in acel numar un text scris de Caius Dobrescu, pe care atunci nici nu-l cunosteam prea bine. In acel articol, Caius povestea cum, pe cind avea 16 ani, a dat de o copie a unei scrisori a tatalui lui, care era inginer la „Tractorul“ Brasov. Era o scrisoare adresata ziarului Scinteia, in care scria ca Gellu Naum trebuie trimis la Canal, ca asemenea oameni strica tineretul patriei. Caius spune cum a plecat atunci de acasa, tipind la tatal lui: „Vrei sa-l trimiti la Canal pe cel mai mare poet al nostru!?“. Asta cu toate ca tatal sau incerca sa ii explice ca a fost pus sa scrie acea scrisoare. Dupa cum se vede, problema Gellu Naum a fost prelucrata in sedinte si oamenii au fost obligati sa scrie toate acele scrisori din Scinteia.

Ati spus ca nu a publicat deloc in revistele acelor vremuri.

Da, si nici nu i-a cerut nimanui sa fie publicat. Avea principiile lui. Chiar si atunci cind a ajuns sa isi publice cartile, nu a vrut niciodata sa aiba tiraje mari. Scotea cite 800-900 de exemplare, in vreme ce, in general, tirajele cartilor de poezie erau cam de 2000 de exemplare. Insa ideea lui era ca poezia trebuie cautata, nu trebuie data cu forta. Intotdeauna a fost demn si curat. Cine citeste Calea Searpelui si Zenobia il poate descoperi asa cum a fost el cu adevarat.


„Era un om de care doreai din tot sufletul sa te apropii“

N-ati fost niciodata singuri in toti acesti 60 de ani. Casa dumneavoastra a fost mereu plina de oameni. Ati crescut o multime de copii, daca se poate spune asa.

Intr-adevar, universul lui uman a fost foarte bogat. Tocmai de aceea prietenii nostri au apartinut mereu unor generatii si unor domenii foarte diferite. Mi-ar fi foarte greu sa ii pomenesc acum pe toti – poate voi avea vreodata ocazia sa spun povestea prietenilor lui Gellu. Nu as vrea sa nedreptatesc pe nimeni, cu atit mai mult cu cit toti au fost – si multi mai sint inca – niste oameni extraordinari, chiar daca viata ne-a despartit in anumite momente. E adevarat insa ca foarte multi dintre cei care l-au iubit pe Gellu nu au avut curajul sa vina sa il cunoasca.

De ce se intimpla ca multi dintre cei care il iubeau si care ii cunosteau poezia sa nu aiba curajul de a-l cunoaste? Credeti ca reusea sa ii intimideze pe cei din jur?

Da, ii intimida. Nu stiu de ce, pentru ca era foarte dragut cu toti. Avea insa o tinuta care iti impunea si totdeauna iti era frica de faptul ca nu ai sa reusesti sa fii la inaltimea lui. Era un personaj de care doreai din tot sufletul sa te apropii si iti era teama ca nu ai sa reusesti sau ca nu corespunzi. Foarte multi au reusit sa depaseasca aceasta faza. Si mult mai multi au fost aceia care l-au iubit oricum, indiferent daca l-au cunoscut personal sau nu. Am atit de multe scrisori de la fani ca as putea face o carte numai din ele. Unii dintre ei nu au venit niciodata sa il vada sau si-au luat cu greu inima in dinti ca sa faca acest pas. Imi aduc aminte de Virgil Mihaiu, de la Cluj, care a indraznit sa vina sa il vada numai dupa ce a scris cartea despre jazz, in care exista si un capitol intitulat Gellu Naum, filozoful jazzului.

Mi-ati spus ca foarte multi dintre acesti fani nu erau filologi sau nu aveau neaparat legatura cu scrisul.

Pot sa spun chiar ca filologii au fost putini. Dan Matei e cibernetician. Ligia Zemora e matematiciana, Delia Popescu, medic, Dan Alexiu, avocat, David Esrig si Andrei Serban, regizori, Gheorghe Dinica, actor. In familia Popa, cu care am fost prieteni foarte buni, el e chimist, ea medic endocrinolog. Insa daca e sa vorbesc despre oamenii mai putin cunoscuti, imi amintesc cum intr-o seara am primit un telefon de la un baiat care trimisese mai multe scrisori si care semna de fiecare data Pink Floyd. Era in Gara de Nord si pleca in armata. Avea tren spre dimineata si ne ruga sa il primim sa il cunoasca pe Gellu. A venit si am stat de vorba cu el toata noaptea. A scos din buzunarul mantalei Poetizati, poetizati, care era ferfenita, citita si rascitita, subliniata. Ne-a dat de veste si mai tirziu, dupa ce a terminat armata, si s-a apucat de Politehnica.

Continuind oarecum intrebarea de dinainte, stiu ca Gellu Naum nu mai citea in ultimii ani foarte multa beletristica. Prefera alte genuri de carti.

Asa este. Citea filozofia matematicii, filozofie in general. Doctorul Bratescu ii daruia toate cartile pe care le scria si era convins ca le pune undeva si uita de ele. Mare i-a fost mirarea cind a aflat ca le-a citit pe toate din scoarta in scoarta. Unii dintre cei mai mari favoriti ai lui au fost Jung – pe care l-a citit in xerocopie inca din anii ’50 – si Castaneda. Merita sa spun si ca e citat in unele manuale de arheologie datorita obiectelor pe care le-a descoperit prin arheologia mediumnica. A citit foarte multe carti de arheologie si, chiar daca arheologia practicata de el era numita mediumnica, el cunostea bine toate asezarile importante unde puteau fi gasite obiecte vechi si valoroase.

Cum va explicati ca atitia oameni au venit la Gellu Naum nu numai ca la un poet, ci ca la un soi de guru, de ascet, care detinea adevarurile vietii?

Cine citeste Calea Searpelui poate intelege asta. Aceasta carte e un fel de manual de initiere. Pentru el, poezia nu era ceva abstract, era insusi modul de viata, suma tuturor intimplarilor subconstientului si constientului.


Puterea dragostei

Pe de alta parte, de ce credeti ca Zenobia e cartea cea mai cunoscuta dintre toate ale lui Gellu Naum? Si de ce pare atit de accesibila, cind de fapt e o carte destul de dificila?

E vorba aici de puterea dragostei. Toata lumea isi doreste asa ceva. Toti vor sa aiba parte de o dragoste nemaipomenita. Zenobia e ca un obiect fermecat, de aceea pentru foarte multi nici nu conteaza daca nu inteleg totul. In toti acesti saizeci de ani, dragostea a facut minuni: jocurile noastre, vindecarea lui, desenele, intimplarile miraculoase.

Ati spus de vindecare...

Da, in ’89, Gellu a facut un infarct si a stat in spital mai mult de o luna de zile. Dupa ce s-a intors acasa, din cauza medicamentelor sau a traumelor din spital, era intr-o stare ingrozitoare. Se simtea in continuare foarte rau. In fiecare dimineata plingeam si ma intrebam ce as putea face ca el sa se insanatoseasca. Ma gindeam sa fac un sacrificiu, sa-mi tai un deget sau o ureche, numai sa se faca el bine. Si la un moment dat, mi-a venit ideea cu Salomeea si cu taierea parului. Aveam un par foarte bogat si mi-am zis ca asta era o jertfa importanta. M-am hotarit sa ma rad in cap, si dintr-o data am simtit o mare usurare, ca si cum as fi luat o decizie foarte buna si sigura. Am rugat un asistent de la spital, care venea sa ii ia lui Gellu tensiunea de doua ori pe saptamina, sa ma ajute si sa cheme eventual frizerul spitalului. Nu i-am spus de ce vreau sa fac asta, insa i-am explicat ca nu as fi putut sa ma duc la coafor, pentru ca ar fi ris de mine coafeza auzind ca, la 68 de ani, vreau sa ma tund precum Sinead O’Connor. Era pe atunci, datorita ei, o moda cu rasul in cap. Asistentul a fost dragut si m-a ajutat, m-a tuns el insusi, mirindu-se mereu ca vreau sa fac un asemenea gest si spunindu-mi mai tot timpul ca o sa-mi creasca parul la loc de doua ori mai des decit il aveam. La patru-cinci zile dupa asta, Gellu s-a facut bine. Iar mie nu mi-a mai crescut niciodata parul la fel ca inainte.

A fost o jertfa primita si confirmata.

Da, si Gellu era fericit ca s-a facut bine si se lauda la toata lumea cu jertfa mea. Tocmai de aceea acum am remuscari. Inainte de a muri, in spital, imi spunea tot timpul: „Iubito, tu nu ma mai iubesti ca inainte daca nu ma faci bine“. Iar eu ii spuneam: „Sint batrina acum, nu mai am par, nu mai am ochi, nu mai aud prea bine, nu mai am ce sa jertfesc“, insa el insista sa-l fac bine si sa il scot de acolo. Imi spunea: „Daca ai sa stai linga mine, am sa ma fac bine“, dar eu nu puteam sa stau, nu aveam unde, era strimt, era loc putin si paturi multe, toate pline. Si nu au vrut sa imi dea o rezerva. Altfel as fi stat cu el zi si noapte.


„O barcuta si, in ea, capul lui decupat, mic cit o unghie“

S-a simtit vreodata atras Gellu Naum de ceea ce se numeste boema literara?

Nu, niciodata. Spunea ca ideile de genul „poetul trebuie sa bea“, „sa fie dezordonat“ sint toate niste superstitii. Era un om foarte ordonat. Nu considera ca bautura, fumatul, drogurile te puteau ajuta in vreun fel sa creezi. Nu credea ca ar fi putut exista vreo legatura intre toate astea si starea de fericire care il impingea catre scris. In asemenea momente de fericire, scria automat, apoi uita in mod voluntar de acel text si revenea mai tirziu ca sa prelucreze, sa slefuiasca, sa mature, cum zicea el. Stiam ca a terminat de scris atunci cind venea la mine si imi spunea: „Iubito, ai ceva vase de frecat?“. Daca nu aveam de spalat vase, spunea: „Bine, atunci ma duc la mama sa sparg lemne“. Daca era vara pleca la pescuit sau la arheologie. Simtea nevoia sa revina la realitate facind o munca fizica.

In toti anii acestia in care ati invatat sa descifrati toate semnele si toate momentele in care scria, abandona temporar sau prelucra un text, nu v-ati gindit niciodata sa scrieti?

Nu m-am gindit. Nici nu stiu daca as fi avut timp pentru asemenea ginduri. L-am scutit de toate problemele administrative. Mi-am asumat totul in acest sens. Ceva totusi scriam... Scrisori de dragoste pentru el. Acum vreo trei ani am dat peste acele scrisori si i le-am citit. Faceam in ele diverse colaje si jocuri. Una dintre scrisori i-a placut in mod deosebit. Lipisem acolo o barcuta si, in ea, capul lui, mic cit o unghie, pe care il decupasem dintr-o poza colectiva. Cel mai mult i-a placut aceasta scrisoare.