OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Fernanda Romila si Dan Racoveanu formeaza un cuplu aparte. Amindoi muzicieni, amindoi pasionati de instrumentele vechi, ei au infiintat in 1998 Societatea Bach – Romania, care promoveaza un alt mod de interpretare a muzicii baroce si renascentiste, respectiv pe instrumente de epoca originale sau pe cópii ale acestora. Au organizat in 2000 Festivalul Bach, proiect pentru care au batut la multe usi. E de precizat ca au primit atunci sprijin din partea Centralei de Constructii de Cai Ferate Bucuresti, dar nu si de la Ministerul Culturii, care nu a dat nici un raspuns propunerilor venite din partea lor. Mai trebuie amintit ca acest festival a avut, drept invitati, interpreti reprezentativi pentru muzica baroca, cum ar fi Mira Glodeanu si Frederik Haas.
Acasa la Fernanda Romila si Dan Racoveanu puteti admira unul dintre putinele clavecine care exista in Romania. E mare, viu colorat, adica vernil pe dinafara si rosu pe dinauntru. Plecati amindoi „in cautarea clavecinului pierdut“, cum i-ar placea Fernandei sa spuna, cei doi tineri muzicieni pot vorbi ore in sir despre muzica in general, dar mai ales despre muzica veche, sau autentica, sau restitutiva, cum i se mai spune.


Muzica si virstele oamenilor

Care a fost traseul vostru profesional? A fost unul clasic sau unul mai ocolit?

Fernanda ROMILA: Pentru mine, calea a fost simpla si, cum spui tu, clasica. Parintii mei au cintat in copilarie fiecare la un instrument, fratele meu mai mare a studiat pianul, iar eu am incercat, bineinteles, sa imit ceea ce facea el. Calea a fost directa, nu ne-a obligat nimeni sa facem muzica, am fost indrumati in mod natural spre asta si ne-a placut.

Dan RACOVEANU: Eu am inceput cu muzica, parintii mei erau mari melomani, bunicul meu a fost muzician, profesor de liceu si compozitor si de aceea mi s-a parut extrem de firesc sa fac muzica. Dar cum vremurile erau foarte grele, in general, si cu muzica, in special, m-am indreptat totusi spre o facultate tehnica, respectiv electronica. Am absolvit aceasta facultate si am si lucrat ca inginer, continuind in tot acest timp sa fac muzica in particular. Bineinteles ca o data ce s-a reorganizat clasa de orga, dupa 1989 – inainte orga nu era un instrument agreat de regim –, am urmat Conservatorul si am terminat sectia de orga si pe cea de dirijat de orchestra. Asta s-a suprapus oarecum firesc peste preocuparea mea constanta pentru muzica si care nu a cunoscut intreruperi.

Dar cum ai putut sa inveti orga in lipsa instrumentului propriu-zis?

D.R.: Am facut initial pian, iar orga era un instrument pe care il iubeam foarte mult fara sa-l fi abordat inca. Am avut sansa mai mult in Ardeal sa pun mina pe orga si sa am experiente concrete in acest sens. Aici, in Bucuresti, instrumentul este oarecum inaccesibil. Am studiat apoi in particular si in mod autodidact. Merita sa precizez acest lucru, desi ideea de studiu autodidact este privita in arta adesea ca ceva peiorativ.

Ati avut norocul sa traiti intr-un mediu pasionat de muzica. Exista un cult in Romania si o moda veche, de altfel, a copilului care face in mod special pianul. Credeti ca pentru un copil e important sa „faca“ un instrument, il poate forma acest gen de studiu intr-un anumit fel?

F.R.: Ai spus ca e un cult in Romania. Eu nu cred asta. In alte tari, da. In Germania, toti copiii fac, de exemplu, block-flote.

Poate nu neaparat un cult, cit un moft.

F.R.: Cred ca e important pentru oricine sa incerce sa cunoasca un instrument, chiar daca nu are in vedere sa continue in mod profesionist cu muzica. Asta pentru ca a invata cite ceva despre muzica inseamna sa iei contact cu un alt mod de gindire. Toata lumea crede ca e ceva mecanic: te asezi la pian sau la orga si incepi sa dai din degete.

D.R.: Muzica iti educa inteligenta, un alt fel de inteligenta decit matematica, poezia, dansul, sportul.

F.R.: In plus, dupa ce inveti un instrument, asculti in alt fel si muzica.

Parintii vostri va puneau sa „interpretati“ cite ceva in fata musafirilor?

D.R.: Nu, in nici un caz. Asta e o oroare. E dresura de copii.

F.R.: Nu, nici pe mine. Parintii mei sint mari melomani, desi nu cred ca imi prea place expresia asta, ei au profunde cunostinte despre muzica, mult mai profunde chiar decit unii dintre profesorii cu care am lucrat, iar noi, eu si fratele meu, am fost crescuti exact in acest spirit al dragostei fata de muzica.

D.R.: As vrea sa mai adaug ceva in ceea ce priveste educatia prin muzica: in strainatate, sint chiar si adulti si oameni in virsta sau de-a dreptul batrini care se apuca sa invete sa cinte la un instrument, intr-un moment in care la noi s-ar spune: „La virsta dumitale mai faci asemenea chestii?!“, ca si cum ar fi vorba de ceva indecent. Bineinteles ca e de dorit sa studiezi la virste fragede, pentru ca atunci esti ca un burete si orice studiu te poate forma foarte bine.

F.R.: Oricum, pentru acei oameni in virsta nu se poate vorbi de o cariera solistica. Ei se apuca de studiul muzicii pur si simplu, pentru ei insisi. Ma lovesc si eu de conceptiile de la noi. Predau la Universitatea „Spiru Haret“, unde am si studenti maturi. Primul impas e acesta: „Vai, sint prea batrin pentru asta!“. Incerc intotdeauna sa depasesc aceasta faza, explicindu-le ca in strainatate, daca vrei sa te apuci la 50 de ani de un curs de orga, o faci numai si numai pentru ca ai chef de asa ceva si nu mai ai nevoie de alte motive. Virsta nu e niciodata un impediment. Ar fi bine ca fiecare om sa incerce sa cinte. In plus, e adevarat ca exista copii care au talent si copii care nu au, dar nu e greu sa observi ca absolut toti sint atrasi de muzica. E ceva natural si e bine ca aceasta atractie fireasca sa fie dezvoltata. In generatia mea se miza pe o selectie foarte stricta: „Asta are talent, asta nu“. Desigur, daca vrei sa urmezi o scoala de specialitate, trebuie sa fii cit de cit dotat pentru asa ceva. Nu cred insa ca trebuie sa li se rapeasca copiilor sansa de a incerca. Nu poti sa stii niciodata. Sint convinsa de acest lucru, pentru ca am lucrat cu oameni despre care oricine ar fi spus ca nu au de ce sa studieze muzica si am avut surprize deosebite.


Biserica Luterana – o oaza, inainte si dupa ’89

Nici macar voi insiva nu v-ati oprit doar la a avea o cariera solistica. Sinteti in primul rind profesori.

F.R.: Meseria asta depinde foarte mult si de contextul in care traiesti. Si de vremuri. Cind putem cinta, ne bucuram foarte mult ca avem aceasta ocazie.

Ati cintat amindoi la Biserica Luterana.

F.R.: Da, am picat la facultate si as fi putut avea nesansa ca prin reprofilarea la locul de munca sa ajung la Apaca. Un preot de la Biserica Luterana m-a salvat, lui Günther Ambrosi ii datorez faptul ca am facut in continuare muzica.

D.R.: Acolo ne-am si cunoscut, de altfel, asa ca ar trebui sa fiu recunoscator intimplarii.

F.R.: Si eu ar trebui sa fiu fericita ca am picat, pentru ca altfel poate nu as fi avut niciodata sansa sa cint la orga si sa ma intilnesc cu muzica asta. Am ajuns atunci, dintr-o data, intr-un cu totul alt mediu. Numai cind ma gindesc ca am putut sa cint cantate de Bach… Asta nu facusem nici in liceu si nici macar ca studenta. A fost un mediu grozav, o adevarata oaza. M-am apucat si de germana, pentru ca nu suportam sa cint in cor si sa nu inteleg ce cintam. Asa ca mai bine ca am picat, le sint recunoscatoare celor care nu m-au trecut la examenul de admitere de la inceput.

D.R.: Eu am fost organist la Biserica Luterana. Am cintat acolo mai intii in timpul primei studentii, cind eram la Electronica, am fost apoi organist in timp ce eram inginer si mai tirziu, cind studiam deja orga si dirijatul la Conservator. Am continuat sa cint si dupa ce am devenit asistent la aceeasi facultate. Acolo, la Luterana, am avut si o activitate concertistica foarte bogata, ca organist si ca dirijor al corului, abordind un repertoriu pe care in mod normal nu ai ocazia sa il abordezi intr-un mediu laic. In ceea ce priveste orga, am fost cumva atras de extreme, de muzica foarte indepartata si de cea noua, contemporana. Ii spunem „contemporana“, desi acum e deja din secolul trecut. Am incercat ca oaza aceasta care era Biserica Luterana sa fie foarte importanta pentru viata culturala a Bucurestiului. Mai ales ca orga nu se bucura de o mare raspindire in sudul tarii. Si, din pacate, orgile care exista in Bucuresti sint intr-o stare foarte precara din punct de vedere tehnic si sonor.

Din cite stiu, esti unul dintre putinii care se pricep sa „doftoriceasca“ orgile. Esti un fel de „acordor“ de orgi.

D.R.: Da, esti nevoit sa faci asta atunci cind cinti la orga si la clavecin si e chiar recomandabil. In felul acesta poti cunoaste foarte bine instrumentul. E de-a dreptul o conditie.

F.R.: Si cind vezi cum unii care sint recomandati drept mari specialisti distrug pur si simplu instrumentele, intelegi cit e de important sa cunosti in profunzime instrumentul la care cinti. Daca esti cu adevarat responsabil, nu poate fi altfel.

D.R.: Da, este vorba chiar de responsabilitatea ta ca interpret. Daca instrumentul are niste probleme de ordin sonor, trebuie, in masura posibilitatilor, sa le indrepti, pentru ca publicul nu e vinovat pentru aceste lucruri. Si nici tu nu ai o stare buna in momentul in care cinti pe un instrument necorespunzator.

Era o diferenta intre atmosfera de dinainte de 1989 de la Biserica Luterana si cea de dupa?

D.R.: Absolut. Inainte nu era nici o deschidere. Nu prea existau afise. Nu erau mentionate numele solistilor. Totul era anuntat doar prin viu grai, concertele si manifestarile erau intr-un grup restrins.

F.R.: Biserica a rezistat datorita unei traditii cultivate de catre un preot extraordinar, Christian Reich, care era dirijorul corului, si de catre sotia acestuia, Ilse Maria Reich, organista bisericii. Ei doi s-au luptat si au facut concerte aproape pe ascuns.


Povestea orgii

Acum, care mai este atmosfera in acel loc?

D.R.: Noi nu mai sintem la Luterana, am fost dati afara. Pentru ca, probabil, am vrut prea mult, am dorit foarte mult sa importam ceva din cultura Ardealului in domeniul orgilor. Sa aducem ceva din acel spirit in Bucuresti. Am incercat sa aducem o orga din Ardeal, foarte valoroasa, de sfirsit de secol XVIII.

F.R.: Nu vorbi la plural, a fost chiar ideea ta.

D.R.: Da, sigur. Si am descoperit aceasta orga intr-un sat, Pelisor. O orga de la 1796, facuta de un foarte renumit constructor de orgi la vremea aceea, Johannes Prause, din Brasov. Aceasta orga necesita o restaurare, ceea ce insemna mult mai mult decit o simpla reparare. O restaurare in spiritul epocii. In tarile civilizate asa se face. Se incearca a se pastra spiritul epocii si a se salva cit mai mult din instrumentul propriu-zis. Lucru valabil si pentru instrumente, si pentru artele plastice, si pentru arhitectura. Dar restaurarea nu a mers cum ar fi trebuit sa mearga. De altfel, acum se poate si vedea acest lucru: aproape toate tuburile vechi, originale, au fost inlocuite cu unele noi. Nu stiu ce s-a ales din tuburile vechi. Bineinteles ca eu am protestat. Ca organist, nu puteam tolera distrugerea unui instrument de secol XVIII. Drept urmare, am fost inlaturat.

De catre cine?

D.R.: A fost decizia conducerii bisericii. Eu am vrut sa salvez instrumentul cit nu era inca prea tirziu. In acest sens, m-am gindit sa aduc un constructor de orgi din Elvetia, Ferdinand Stemmer, care a restaurat deja, aici in Romania, orgile din Biserica Neagra, si le-a restaurat cu foarte mare succes. Este un constructor exceptional. A intemeiat o fundatie, cu sediul la Brasov, pentru restaurarea orgilor, care are si rolul de a-i scoli pe tinerii care doresc sa faca o asemenea meserie. Meserie care imbina enorm de multe cunostinte: de plastica, arhitectura, muzica si, evident, de timplarie. Din pacate, Ferdinand Stemmer nu a fost insa acceptat. Cred ca exista la noi o fobie fata de cei care vin din strainatate ca sa ajute. Sansa cea mare, cred, este ca am reusit sa inchiriem o orga construita de el in 1999 si adusa aici pentru aceasta fundatie. Gratie Universitatii Nationale de Muzica avem acest instrument pe durata unui an universitar. A fost deja un concert inaugural pe 19 noiembrie, in cadrul caruia au cintat studenti ai mei si a fost pentru prima oara cind s-a auzit sunet de orga in sala „George Enescu“ a Conservatorului din Bucuresti. Construita in anii ’60, sala respectiva a fost prevazuta cu spatiu pentru a construi o orga, dar nu au mai fost bani pentru asa ceva.

Si cum a sunat orga in aceasta sala?

D.R.: Am avut emotii la inceput, sincer sa fiu, pentru ca orga nu suna nicaieri la fel ca intr-o biserica. Acustic vorbind, ca sa nu mai vorbim de dimensiunea spirituala. Am fost insa foarte placut impresionat de felul in care a sunat aceasta orga in sala „Enescu“.

F.R.: As vrea sa ma intorc totusi putin la povestea restaurarii orgii de la Pelisor si sa spun ca peste tot pe unde ne-am plins si unde am incercat sa atragem atentia ca lucrurile nu merg cum trebuie, nu am gasit nici un raspuns. Nici macar la Ministerul Culturii, la Directia Patrimoniului si a Monumentelor Istorice, si nici chiar la Episcopul Bisericii de la care asteptam si acum un raspuns. Aceasta orga putea fi cu adevarat singura orga istorica din Bucuresti. Sintem o capitala care nu are nici macar o orga cu care sa poti sa te mindresti si pentru care sa chemi orice organist renumit, sa-i dai posibilitatea de a cinta pe un instrument de calitate.

D.R.: E foarte dureros sa vezi cum, fara nici o stringere de inima, este distrus un obiect de patrimoniu. Am fost impreuna cu niste prieteni in satul Pelisor cind aceasta orga a fost demontata. Asta s-a petrecut prin 1996. Exact la 200 de ani de cind fusese construita. De doua secole statea in locul acela neclintita de nimeni. Era dimineata cind am inceput sa o demontam, iar seara, cind am terminat, se lasase intunericul in biserica si se vedea un loc gol, adica se vedea numai peretele din spatele orgii. Am avut atunci o stringere de inima, dar m-am gindit ca va incepe o noua viata pentru acest instrument.

F.R.: Mai bine o lasam acolo…

D.R.: Da, efectiv acum regret, pentru ca acum e restaurata cu lemn nou si ud. S-a „ocupat“ de ea Hermann Binder din Sibiu, in care initial am avut foarte mare incredere si cu care eram foarte bun prieten. Am spus mereu ca aceasta orga va dainui mult timp dupa noi, ca vom fi judecati pentru greselile pe care le vom face cu acest instrument si ca nu are rost sa punem mai inainte de orice orgoliile personale. Dar acest lucru nu s-a inteles. Totul a fost privit ca o nebunie sau, mai degraba, ca un moft al meu. Orga raminea oricum in cadrul bisericii protestante. Pentru ea era minimul exil. E cu atit mai trist cu cit la noi se pastreaza foarte putin din diferitele epoci istorice. Chiar si in domeniul arhitecturii. In ceea ce priveste instrumentele – si mai putin.

F.R.: Si poate n-ai sa crezi, dar aici chiar nu a fost o problema de bani. Ne-am zbatut alaturi de biserica sa stringem bani in vederea restaurarii. Si am reusit. Dar in Romania nu problema banilor e decisiva, ci a oamenilor, daca pot sa spun asa.

D.R.: Problema mentalitatilor, de fapt.


Despre instrumente si interpretari sau in cautarea spiritului luthierilor

Voi vorbiti despre instrumente ca despre niste fiinte vii.

D.R.: Daca nu le consideri ca atare, nici nu vor suna cum trebuie. Este evident ca un instrument muzical este un organism, un organism care respira. In fond, nu trebuie sa uitam ca orga e un instrument de suflat. Chiar daca orgile de astazi au un motor electric si nu mai e nevoie de nimeni care sa dea la foale. In simbolica teologica, aerul, vintul orgii care este suflat din foale e asemuit Sfintului Spirit. Asa ca nu ai cum sa tratezi acest instrument ca pe un simplu obiect.

Si muzica restitutiva tot la Biserica Luterana ati descoperit-o?

F.R.: Da, si in mod special dupa 1989, cind am putut asculta inregistrari venite din strainatate, care ne-au socat de-a dreptul. In plus, biserica avea un clavecin, construit de preotul Christian Reich. Asta a fost cu adevarat o sansa, pentru ca daca nu era clavecinul acolo, niciodata nu as fi fost atrasa de acest instrument. Am descoperit in plus toata muzica compusa timp de vreo 200 de ani pentru clavecin. Dupa ce facusem atitia ani pian, nu stiam nici macar ca asa ceva a existat vreodata.

D.R.: Da, e foarte interesant ca instrumentele moderne de acest fel, construite fara nici o legatura cu traditia luthierilor din secolele XVII-XVIII, sint foarte slabe, nu din punct de vedere tehnic, ci pentru ca nu au un ideal de sonoritate. Nu au spiritul luthierilor, care e foarte greu de patruns. De ce lumea alearga dupa o vioara Stradivarius? Ar trebui sa-si ia lucruri noi, nu vechi. Dar nu e asa, cu instrumentele judecata trebuie inversata. Si asta nu are in vedere doar vechimea lemnului. Este vorba de acel spirit al constructorilor, care trebuie intii inteles si abia apoi imitat. Mirarea mea cea mare a fost atunci cind am auzit aceste instrumente asa-zis moderne, fabricate in RDG si nu numai, cu mult metal si sirma si fara nici un fel de spirit. Ei, ascultind Bach pe asemenea instrumente, m-am intrebat cum a fost posibila o asemenea performanta componistica pe niste instrumente atit de proaste. Asta inainte sa aud cum suna instrumentele istorice, ale epocii. Noi eram invatati ca toata lumea astepta inventarea pianului, insa nu trebuie sa gindim neaparat evolutionist.

F.R.: Trebuie spus in plus ca, atunci cind cinti pe un instrument original, daca nu ai tehnica potrivita acelui instrument, esti complet descoperit. Aceste instrumente nu iarta nimic, iti arata imediat daca tu cinti prost.
Ar trebui sa inteleg, din ceea ce imi spuneti voi, ca e o diferenta intre un Bach cintat la pian si unul cintat la clavecin?

D.R.: Este desigur o diferenta, dar e important sa spunem ca a cinta pe instrumente dintr-o anumita epoca nu trebuie sa devina un scop in sine. Asta nu e arheologie, nici activitate muzeistica. Trebuie sa incercam mai intii sa intelegem mediul cultural al acestor compozitori. Dupa ce am cercetat aceste lucruri, dupa ce am incercat sa simtim suflul epocii, putem imbratisa o anumita directie sau alta. Pot sa aleg sa-l interpretez pe Bach la xilofon, la drimba sau la solz de peste. Nu conteaza. Trebuie sa fii in primul rind in cunostinta de cauza.


Mai mici de statura si cu pulsul mai rapid

Eu nu sint o „mare melomana“. Mi s-a spus de mica, direct, ca sint o mare afona si asa s-a cam incheiat experienta mea muzicala. Dar trebuie sa recunosc ca, in momentul in care am ascultat pentru prima data Anotimpurile in interpretare restitutiva, am avut impresia ca ascult altceva decit ceea ce toata lumea cunoaste foarte bine. Dupa ce asculti ani de zile Anotimpurile interpretate in cheie romantica, sensibila si oarecum dulceaga, interpretarea aceasta noua, dar veche, in fond, te nauceste pur si simplu. E foarte plina de vitalitate.

D.R.: Intr-adevar, e imposibil sa nu fi socat. Ma amuza, de exemplu, ca se spune ca muzica veche trebuie cintata mai lent. Nu stiu de ce. De fapt, ei erau mai mici ca statura, mai vioi si aveau pulsul mai rapid. Marturiile care s-au pastrat in legatura cu rapiditatea cintatului ne arata ca ei cintau mai repede decit se cinta astazi. As vrea sa adaug ca si despre romantism avem o perceptie gresita. Si romantismul este muzica veche la ora actuala. Este foarte interesant sa asculti imprimari de la inceputul secolului in care cinta instrumentisti si muzicieni care l-au cunoscut pe Brahms, care au cunoscut direct de la sursa acea muzica. Interpretarile actuale au la baza o reteta pseudoromantica (si nu veritabil romantica), dulceaga, placuta, neinvaziva, si care este agreata tocmai pentru lipsa ei de agresivitate si pentru ca nu te pune sa gindesti. Este ideala pentru un auditoriu pasiv. Iata ca sintem in secolul vitezei si perceptiile noastre sint exact pe dos. Noi sintem acum, intr-o proportie covirsitoare, consumatori de muzica si nu producatori. Inainte muzica era Hausmusik, era un mod de viata si se „producea“ in casa. Facea parte din educatia generala a oamenilor. Astazi nu mai este la fel. Atitudinea este de obicei pasiva, de consumator.]

Intr-adevar, revenind la preclasicism si baroc, in acele vremuri era o mare efervescenta si vivacitate.]

F.R.: Era o mare diversitate, in acelasi timp. Plus niste contraste fantastice. De la o tara la alta, de la un compozitor la altul, si chiar in cadrul operei unui compozitor. Acest lucru era valabil si in cazul instrumentelor. Daca observi cu atentie trei clavecine de acelasi constructor, iti dai seama ca nu seamana unul cu celalalt. Scopul nu era insa atunci unul de evolutie, asa cum sintem noi invatati astazi, ci acela de a gasi culori, nuante diferite, pentru rafinarea acelui spirit de care vorbea Dan.

D.R.: Era o alchimie, iar obsesia lor era in fond aceea de a gasi piatra filozofala. Astazi totul merge spre standardizare si uniformizare. Caracteristica acelor vremuri era tocmai sondarea permanenta a posibilitatilor, nonstandardizarea. Prin urmare, noi, cei de astazi, am cistigat ceva (la nivel tehnic probabil), pierzind in fond foarte mult.