OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

- Livius Ciocarlie par lui-même
Numarul 10 al revistei timisorene Orizont se remarca prin interviul pe care Marius Chivu i-l ia mai virstnicului sau confrate Livius Ciocarlie: un interviu „total“, in care intelectualul timisorean este provocat mereu sa se puna in chestiune. Cuceritoare ramine aici luciditatea acestui discurs despre sine, greu de „combatut“ cu argumente, si mai greu cu politeturi. Diaristul si eseistul timisorean nu pune mare pret pe propria literatura si de aceea isi pune serios problema utilitatii scrisului literar din parte-i: „Am inceput sa ma intreb daca nu sint intr-adevar un personaj. Daca nu e o ciudatenie sa scrii ce crezi despre tine, iar cine te citeste sa te asigure ca te prefaci“. De aceea, anonimatul este uneori o solutie cinstita de a cadea la pace cu sine: „una peste alta, cred ca e sanatos pentru toata lumea sa fugi de responsabilitatile pentru care nu esti potrivit“.

Discutia se adinceste, Livius Ciocarlie are ocazia de a-si afisa o intelepciune intrucitva stoica: „Viata e salbatica indeobste, iar mica mea «teorie» este ca n-o potolesc decit pragurile de moarte, adica starile superioare cind alte lucruri ni se par mai importante decit faptul ca traim“. Aici, l-as intreba eu pe scriitor, ce alte lucruri ni se pot parea mai importante decit faptul ca traim? Citeodata, relativizarea e foarte greu de realizat: in cazul vietii, de pilda. Probabil ca, fascinat de cursul luat de discutie, Marius Chivu ii provoaca interlocutorului ocazia reflectarii propriului narcisism, atunci cind il intreaba daca e important sa-ti fie frica de moarte.

Exercitiul de luciditate ontologica al lui Livius Ciocarlie devine un fel de auto-terapie: „La urma urmei, cred ca in cazul meu frica de a nu-mi fi frica e mai intii o vanitate. M-ar umili sa-mi fie frica. Insa si frica de a nu-ti fi frica e o experienta. Isi are si ea bogatia ei“. De la frica in general, se trece usor la frica din comunism, la rusinea consecutiva pe care o puteai simti atunci, nefacind nimic impotriva sistemului: „Eu asa am trait, coplesit de rusine“. Finalul interviului aduce teme politice, ideologice, peste care se trece insa prea repede. Nici nu se putea altfel, dupa ce Livius Ciocarlie spusese, pina atunci, ce avea mai important „pe suflet“. Tot in Orizont – un numar mai putin incitant ca altele – remarcam ancheta De ce ati scrie un roman al Timisoarei? si Timisoara, cum o vedem, cum o imaginam, ca si eseurile lui Mario Vargas Llosa, Andrei Corbea, Victor Neumann si Ruxandrei Cesereanu.

- Apostrof cu reflectiile Magdei Carneci, scrisorile lui Ion „Derizoriu“ Sirbu, amintirile lui Aurel Dragos Munteanu
Ultimele doua numere din Apostroful clujean confirma observatia ca revista Martei Petreu ramine lider in oferta de documente literare inedite. Numarul de fata propune: fragmente din Jurnalul spiritual al Magdei Carneci, tinara optzecista marcata de scrierile lui Simone Weil, deloc postmoderna à l’époque: „Scris mult – poeme apocaliptice: o apocalipsa melancolica si cit se poate de individuala, caci nu scriu decit despre «revelatiile» unor experiente spirituale realmente traite. Nu pot sa inventez. Nu pot decit sa marturisesc.“ Dar atit de actual-realista alteori: „Comunicarea telepatica s...t pare sa fi fost substituita azi, grosso modo, de televiziune, care e un fel de circuit inchis al masei umane, un unic mesaj circulat in toate mintile umane: si tocmai de aceea da iluzia comunicarii, a «satului planetar»; si tocmai de aceea totalitarismul e indus prin «comunicarea in masa».

Televiziunea e prelungirea creierului colectiv, asa cum radarul e o preluare a unui mecanism animal“. Trei «quasi-psalmi» insotesc aceste induiosatoare fragmente de jurnal. Ion Piso explica mai departe Cum i-am cunoscut, ca student si vecin, pe Lucian Blaga si D.D. Rosca, intr-o comunicare sustinuta la Simpozionul omagial „110 ani de la nasterea filozofilor Lucian Blaga si D.D. Rosca“ din 8-9 octombrie 2005. Dosarul revistei cuprinde doua scrisori ale lui Ion D. Sirbu adresate Mariei Enescu si lui Dorli Blaga: scrisori pline de anecdote pitoresti (despre rivalitatea dintre Blaga si Beniuc, de pilda), de cugetari asupra operei filozofice a lui Blaga, scrise cu afectiune si (auto)ironie (cel de-al doilea prenume al scriitorului, Desideriu, a fost pronuntat de un plutonier Derizoriu), dar mai ales cu pofta: „Doamne, cum trece timpul, de trei ore iti tot scriu (imi face placere) s...t De aceea iti scriu, ca de obicei, cu aceeasi batrina a mea amanta care este masina de scris: ea stie si cit pot si cit nu pot, si cit vreau si cit nu am voie sa vreau, si cit sper si cit sper si cit nu am voie sa sper“, se destainuie Sirbu Mariei Enescu.

In sfirsit, Arhiva Apostrof publica doua texte scrise de regretatul scriitor Aurel-Dragos Munteanu, disparut dintre noi la 30 mai 2005, texte oferite spre publicare de catre fiul sau, Tudor Munteanu. Din cel de-al doilea, redactat in 1999, cu prilejul intilnirii de 40 de ani la liceul din Turda pe care-l absolvise poetul, cititorul poate afla cite ceva despre scoala ardeleneasca a obsedantului deceniu, care facea eforturi disperate pentru a-si pastra atit traditia iluminista – studiul latinei ramasese, pentru elevul Aurel-Dragos Munteanu, esential –, nationalista, cit si disciplina. Tuturor acestor documente li se adauga o lectura comparatista a piesei shakespeariene Macbeth (citita in paralel cu Macbett a lui Ionesco), fragmente dintr-o piesa de teatru a lui Mihai Ignat si poemele prea putin cunoscutului poet clujean Stefan Manasia. Iata deci o revista generoasa pentru amatorul de literatura romana, poate ca putin prea credincioasa unor valori locale, dar, tocmai de aceea, respectabila...

- Andrei Terian si Horea Poenar despre critica literara, la gura Vetrei
Ultima editie a revistei Vatra cuprinde numerele 9-10, a caror tema este „Tirgu-Mures – oras de arta“. Ca unul care a locuit ani de zile in orasul de pe Mures, trebuie sa spun, inainte de toate, ca revista Vatra reprezinta unul dintre putinele bunuri culturale neprovinciale ale... capitalei de provincie. A venit momentul in care redactia publicatiei a decis sa-si manifeste recunostinta fata de orasul pe care-l reprezinta cultural printr-un dosar consistent dedicat istoriei si culturii tirgu-muresene. De la eseul lui Virgil Podoaba Cioran, provincialismul, solutiile curative si utopia la patrat si pina la cel de un pitoresc morbid, daca se poate spune asa, al doctorului Mihai Ardelean, Psihiatria in Tirgu-Mures, micro-saga, doar intimplator asemanatoare cu realitatea, dosarul Vetrei ne poarta prin Muzeul de Arta al orasului, prin biblioteca Teleki, deschisa in 1802, prin istoria muzicii locale, prin presa culturala locala – pe scurt, prin tot ceea ce inseamna istorie culturala a unui oras multi-cultural cu o biografie destul de zbuciumata in ultimii cincisprezece ani.

In afara dosarului, articolele interesante abunda. Eseul lui Alex. Cistelecan, intitulat Politica restului, ar putea constitui un comentariu speculativ la recentele evenimente violente de strada din suburbiile oraselor franceze. Sa remarc mai intii faptul ca tinarul Cistelecan promite sa devina, daca nu chiar este, unul dintre foarte putinii lacanieni vorbitori de limba romana. De aceea, poate, nu i-ar strica eseistului o formatie in acest sens... Sa revenim: pornind de la reflectiile lui Althusser si ale lui Lacan despre pozitia subiectului interpelat ideologic (sau psihanalitic), Alex. Cistelecan enunta urmatorea (ipo)teza: „A asuma pozitia restului, a vinii, inseamna a obliga legea sa se actualizeze si, prin urmare, a obliga deschisul, din care nu putem iesi, sa se inchida“.

Ce inseamna asta? Ca numai in momentul in care confirmi sau supralicitezi banuiala reprezentantilor legii, care iti presupun vinovatia – fara sa ti-o poata decide dintr-o data, deci acceptind jocul „prezumtiei de vinovatie“ – te poti exonera de vinovatie, „obligind legea sa se actualizeze“, transind adica. Declarindu-te (pretinzind ca esti) vinovat, obligi autoritatea sa demonstreze imediat daca e sau nu e asa. Trebuie, adica, „sa joci rolul vinovatului“ pentru a scapa cu fata curata dintr-o situatie in care ti se atribuie vinovatie. Este ceea ce n-au stiut sa faca magrebinii interpelati de Politie la sfirsitul lunii octombrie: fugind, ei au anulat posibilitatea autoritatilor de a transa in ceea ce-i priveste, declarindu-se de fapt vinovati, chiar daca s-ar fi putut sa nu fie. Dupa care, neintelegind repercusiunile gestului lor, au incercat sa paseze vina de partea autoritatii.
Sub genericul Lupii tineri, Andrei Terian ii ia un interviu lung lui Horea Poenar, tinarul profesor si critic clujean, pe tema evolutiei discursului critic romanesc din ultimii ani si a necesitatii unei mai bune comunicari in interiorul ultimei generatii de critici romani.

Desi dialogul incepe bine, ideea subliniata deopotriva de interlocutori fiind aceea a vetustetii criticii neoimpresioniste si a celei stiintifice „pozitiviste“, Horea Poenar tine sa-l tulbure prin interventia unui „al treilea discurs“, cel al fenomenologiei hermeneutice, pe care insa nu-l stapineste foarte bine. Horea Poenar ar vrea manifestata o atitudine critica asemanatoare reductiei fenomenologice, „stiintifica“ nu in sens pozitivist, ci husserlian, dar foarte greu de aplicat la critica literara. Dar, criticul clujean produce uneori formulari criptice, ca de pilda aceste fraze asupra carora ne-am aplecat, pina acum, in van: „Un fenomenolog nu judeca; el incearca sa descrie o situatie aflata in miscare. Afirmatiile lui sint cel mult scheme interpretative, necesare pentru a face vizibil demersul ideatic ca finalitate si nu ca si decizie mimetica intr-un raport de corespondenta (adica judecata asupra unui fenomen ce i-ar fi exterior)“. Uite-asa ajunge Andrei Terian sa remarce la un moment dat: „Mie mi s-a parut ca ti-ai formulat ideile in termeni cam vagi s...t“. Se pare ca plimbarile lupilor tineri prin desisurile critice se pot impotmoli uneori...

- Cultura redivivus
A reaparut revista Cultura (numarul 1, serie noua). Mai intii, sa precizam ca revista editata de Fundatia Culturala Romana si de presedintele ei, Augustin Buzura, este teritoriul unui litigiu. Institutul Cultural Roman revendica marca Cultura, inregistrata la Registrul Comertului de catre aceasta institutie, in vreme ce Augustin Buzura contesta depunerea marcii de catre ICR, prevalindu-se de identitatea dintre denumirea fundatiei sale si a fostei institutii culturale de stat. In sfirsit, in editorialul sau, presedintele actualei FCR deplinge implicarea politicului in cultura – lamentatie careia ii face ecou articolul lui Eugen Simion La inceput de drum. Cultura se afirma ca o publicatie toleranta, deschisa „oricarui dialog care se va purta in limitele decentei si ale bunului-simt“, sugerind voalat ca publicatiile concurente se remarca inainte de toate prin partizanat.

Despre aspectul grafic al revistei, pe scurt: reproducerile de foarte buna calitate sint imprimate pe pagini foarte mari si, deci, greu de minuit in locuri publice (acolo unde se citesc indeobste reviste). Designul ni se pare cam batrinicios, iar hirtia cam prea rigida, dar n-o sa ne apucam sa judecam revista doar dupa aparente a caror interpretare ar putea fi considerata malitioasa. Se stie ca, inainte de decesul vechii serii Cultura (in martie anul acesta), revista devenise o tribuna a elitei alternative, in acel moment prea putin prestigioasa, prea slab coagulata si, uneori, nu suficient de bine pregatita pentru a face fata „boierilor mintii“. E drept si ca aceasta elita alternativa incepuse sa publice in paginile Culturii dupa alegerile din 2004, dupa ce Ion Iliescu incetase sa fie presedintele FCR. Ce competente are ea si cine-o compune?

In primul rind, eseisti care incearca, desi e foarte greu, sa reprezinte cu competenta si luciditate o gindire moarta in Romania postcomunista: de la Adrian-Paul Iliescu (redactor-sef adjunct), la sociologul Sorin-Adam Matei, la Valentin Protopopescu, specialist in psihanaliza (o disciplina de avangarda, cu un discurs interesant, dar usor de demontat la o adica), si la Bogdan Ghiu, cel mai subtil eseist roman de formatie franceza.
Problema este ca acesti patru intelectuali „de directie“ isi vad numele asociate cu cele „grele“ ale lui Eugen Simion, Augustin Buzura, C. Stanescu, functionari de nadejde ai statului. Vor-nu vor, „noii“ intelectuali din Romania trebuie sa-si consolideze un capital simbolic de sine statator pentru a putea fi credibili atunci cind denunta monopolul elitei „de casta“. Altminteri, salutam initiativa revistei de a-si asigura serviciile unor redactori tineri si, speram, intransigenti (de la Teodora Dumitru la Andrei Terian) si asteptam, nu-i asa, ca, atit prin calitatea si competentele lor, cit si prin pozitia ferma si insensibila la compromisuri, revista Cultura sa devina, in primul rind, un partener credibil de dialog al celorlalte reviste culturale importante de pe piata romaneasca. (A.M.)