OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Dupa unii analisti cu greutate din vest, scapam de un „annus horribilis“. Ceea ce inseamna un „an oribil“, un an urit. Dupa altii, a fost un an „de tranzitie“. Un alt fel de-a descrie despartirea de iluzii. Si de a recunoaste ca se schimba ceva la temelie, iar deznodamintul e incert. Au dreptate si unii, si altii. A fost si oroare, si schimbare, intr-un an care, teoretic, ar fi trebuit sa fie doar bifat pe calendar, nu incercuit cu rosu.
In 2005, oroarea dezlantuita de natura s-a numit Tsunami, uraganele din Golful Mexic, cutremurul din Pakistan. Oroarea dezlantuita de natura si de om s-a numit foametea din Africa. Oroarea – creatie suta la suta umana: terorismul. Mai pe sleau, crima in masa. In toate cazurile, moarte si suferinta de pomana.

Oamenii si natura. Valul seismic din Asia facea mult mai putine victime daca guvernele din regiune nu aminau crearea unui sistem eficient de alerta. Difuzoare pe plaje, anunturi radio-TV, SMS-uri: „Tsunami, fugiti spre loc inalt“. Observatoarele seismice difuzasera informatia in timp util. In epoca Internetului si a satelitilor, n-ar fi trebuit sa fie o problema, nu? Ce iluzie. Aproape un sfert de milion de morti.

Reactia mondiala a fost coplesitoare. Donatii masive de la public, bani de la guvernele bogate, promisiuni ca ajutoarele vor sosi urgent. Teleportate. Ajutorul a sosit in mod real de-abia odata cu portavioanele, elicopterele, navele-spital si soldatii americani. Au mai sarit britanici, australieni si alti citiva. Solidaritatea e un concept frumos. Osul la greu e altceva.
Deodata, o intrebare. Se mai pusese, dar timid. La cine ajung donatiile? La nevoiasi, desigur. Surpriza: nevoi au si organizatiile umanitare. Cheltuieli de functionare. In unele cazuri 80% (!!!) din banii strinsi de public s-au dus pe cheltuieli de functionare. Asa ca, in 2005, am aflat, de pe prima pagina, ca si ajutorul umanitar poate fi tratat de unii ca afacere. Ticalosii au intrat si aici, intre cei care isi risca vietile ca sa-si salveze semenii.

Pina la cutremurul din Pakistan, cu zeci de mii de morti, milioane de oameni fara adapost, comunitatea internationala isi pierduse elanul. De cite ori sa te mobilizezi intr-un an? Solidaritatea e si un exercitiu obositor. Si, apoi, tot ce am patit sint dezastrele Lumii a Treia. In Lumea Intiia s-a crezut ca altfel se manageriaza o criza. Si a venit Katrina. Am aflat astfel ca dincolo de Jazz, Mardi Gras, Cartierul Francez, delicioasele beignets (gogosi), New Orleans si Louisiana sint, in cea mai mare parte, din Lumea a Treia. Am aflat ca politicienii locali, de la Primar la Guvernatoare, s-au comportat iresponsabil, n-au cerut la timp ajutoare federale si ca George Bush numise in fruntea Agentiei pentru dezastre un picat din luna. Tot cu acest prilej, am mai aflat ca nici macar pierderea unui oras sub ape nu-i poate impiedica pe Democrati (stinga) sa sara la carotida Republicanilor (dreapta). In vacarmul politic, s-a pierdut problema esentiala: nebunia, perpetuata de mai bine de un secol, de a extinde un oras sub nivelul marii, prada uraganelor si inundatiilor. In fine, am descoperit ca si presa americana poate da rateuri de Lumea a Treia, reusind sa creeze o imagine falsa a calamitatii de la New Orleans, chiar si cu transmisiuni de la fata locului, 24 din 24.

Natura oamenilor. In iulie, monarhii rockului angajat, Sir Bob Geldof si Bono („oamenii anului“ pe coperta revistei Time, impreuna cu Bill Gates si sotia) au inceput sa surpe, e drept, cam involuntar, o iluzie intretinuta cu grija. Ca leacul foametei cumplite din Africa ar fi unul singur: Occidentul sa dea banii. La 20 de ani de la uluitoarele concerte „Live Aid“, Sir Bob a strins floarea rock-pop la „Live 8“, chiar in vremea Summit-ului G8 din Scotia. Dezbaterea redeschisa de rockeri a scos in prim-plan realitatea nemachiata. Constatarea e simpla: „banii se dau degeaba, daca se transforma in Mercedesuri si palate pentru dictatori si hoti“. Se stia mai de mult, dar nu se spunea cu voce tare.
Peste doar citeva zile, pe 7 iulie, s-a intimplat un lucru de care autoritatile se temeau de ani de zile. Teroristii islamici au comis la Londra primele atacuri sinucigase din Europa. Dupa oroarea masacrului a urmat socul aflarii faptasilor: nu asasini din import, ci britanici, nascuti, traiti acolo. Parlamentarii proprii i-au respins premierului Tony Blair masurile antiteroriste dure propuse. Argumente: apararea libertatilor individuale si a multiculturalismului.

Peste 60% dintre britanici sint insa de acord cu planurile lui Blair. Pe la coctailuri, stupoare. Mai ales ca, in 2005, multiculturalismul a primit alt nume: apartheid. Autorul tezei fara precedent e Presedintele Comisiei britanice pentru egalitate rasiala, Trevor Phillips, realizator de televiziune si politician laburist. Multiculturalismul e, in opinia lui, o grava eroare. Diversitatea a fost promovata aberant, distrugind egalitatea tuturor britanicilor in fata acelorasi valori si legi: in loc de integrarea armonioasa in societate, dezvoltare separata. Adica apartheid. Ghettouri transplantate in miezul oraselor occidentale, fara vreo legatura cu societatile democratice din jur. Inca un amanunt: Trevor Phillips e negru.
Ideile respective au inceput, timid, sa aiba ecou si pe Continent, mai ales de cind cu incendiile stradale din Franta. Interesant: egalitate in fata acelorasi valori si legi. Esenta societatii libere, cum ar veni. Si nu toate societatile sint libere. Tulburator.

- Farmecul strident al dictaturii
Ni se inoculase cumva ideea ca dictatura ar fi pe duca. De la dictatorul clasic, conventional, la dictatorul ales, iata ca le-a mers ca focul in 2005. In Coreea Comunista, Kim Jong Il e bine si are planuri marete: inarmare nucleara si retorica pacifista („moarte Americii“). Plus foamete, pentru popor. Fidel in Cuba si Chavez in Venezuela au strins legaturile („moarte Americii“) si au fost amindoi invitati-vedeta la talk-show-ul lui Maradona, Chavez mergind si la Adunarea Generala Omagiala de 60 de ani a Natiunilor Unite (cam tot aia). Evident, acasa opozantii au avut zile fripte, iar poporul geme. Activ a fost si Robert Mugabe, in Zimbabwe. Prim-Buldozerist. Preocupat de urbanism ca si fostul lui prieten Nicolae Ceausescu, a demolat cu sirg cartiere si tirguri intregi. Coincidenta remarcabila: demolati au fost doar cei care votasera cu opozitia la ultimele alegeri. Cum Zimbabwe a reusit saltul de la „mare exportator agricol“ la „mare lagar de infometare“, trebuia o noua sursa de bani. Si s-a gasit. Mugabe isi vinde Chinei Tara. China e foarte activa in Africa, in domeniul achizitiilor de sol si subsol. Capitalismul comunist chinez isi asigura resurse.

Pe plan intern, Beijingul se concentreaza pe gestionarea resurselor umane. De pilda, mitralierea taranilor care se rascoala si otravirea populatiilor riverane prin deversarea de toxine, gest tinut secret cam o saptamina, sa apuce sa se vada si efectele, ce naiba. In rest, noi chinezi au fost lansati pe orbita, presedintele Hu Jintao a ajuns la Londra (plimbat, normal, in caleasca, cu tot ce trebuie). Asta in vreme ce China cultiva bune relatii cu Iranul, tara unde continua inarmarea nucleara pasnica in lupta pentru independenta energetica – pas logic pentru oricare mare producator de petrol. In Iran a fost ales democratic un alt presedinte, din lista scurta, cu o singura propunere, intocmita de clerul fundamentalist, suveran. Dl Ahmadinejad e civil, cu studii – in ’79, ca student, a luat ostatici la ambasada americana din Teheran – si cu idei clare, exprimate public. E convins ca Israelul trebuie ras de pe fata pamintului, iar Holocaustul e o inventie (plus aceeasi retorica: „moarte Americii“).

Mai aproape de noi, in Belarus, Lukashenko nu se arata prea deranjat. Cel mai bine pare sa se simta insa Putin. Alesul Rusiei e la catarama cu toti colegii din G8. Pe Gerhard Schroeder, acum ca nu mai e Cancelar, l-a rezolvat cu un post de sef la compania care exploateaza noua conducta de gaz siberian pentru Vest. In Germania e scandal, in Rusia, mindrie. Tot acolo, Putin a reusit sa-si bage la puscarie, pentru noua ani, un adversar incomod, Mihail Hodorkovsky, acuzat ca a facut miliarde prin deturnarea avutiei nationale. Noua ani ca miine trec. Vladimir Putin si-a angajat si un recuperator nou: Gorbaciov. In fond, e o cinste sa-ti reprezinti tara. Gorbi i-a explicat lui Abramovici, la Londra, ca are datorii fata de patrie, si patronul de la Chelsea a hotarit sa accepte oferta Kremlinului. A vindut Sibneft pe cit nu facea, cind o luase gratis. Reciproc-avantajos. Presedintele a mai scapat de un oligarh si a mai nationalizat un gigant petrolier, iar Abramovici si-a dublat banii. In rest, Federatia Rusa traieste tot mai firesc idealul politic trasat de Putin de la debut: democratia controlata. De KGB, desigur, chiar daca ii zice altfel. Revolutiile portocalii din Georgia si Ucraina au dat ceva dureri de cap, dar, deocamdata, Kremlinul nu pare ingrijorat de riscul contaminarii. In privinta reusitelor la export, rusii au vindut rachete cu raza medie pentru Iran. Strict defensive, normal. Reactoarele nucleare iraniene tot de provenienta ruseasca sint.

- Marsul discret al libertatii
In ciuda pronosticurilor presei, lumea libera n-a dat inapoi in 2005. Dimpotriva. Pe principalul cimp de batalie, Orientul Mijlociu, s-au simtit miscari tectonice. Din senin, Siria a incetat sa mai fie putere coloniala in Liban. Asasinarea fostului premier libanez Rafik Hariri a dezlantuit o revolta populara care a maturat invadatorii. Ca Siria a comis asasinatul nu se indoiesc nici anchetatorii ONU. Dupa 30 de ani de ocupatie straina si de razboi civil, la Beirut exista un guvern independent, ales liber si corect. Eliberati de sub tutela lui Arafat, palestinienii au avut si ei alegeri. Mahmud Abbas e un altfel de lider si un altfel de partener pentru Israel. Anevoiosul drum catre pace s-a reluat. Premierul Sharon si-a asumat socul retragerii colonistilor evrei din Gaza. Pretul a fost o noua criza politica. Vor fi alegeri anticipate, Sharon si-a parasit partidul si a creat o noua formatiune. In Iordania, atacurile teroriste n-au destabilizat tara, ci au unit-o impotriva extremistilor. Iordanian de origine, Abu Musab al-Zarqawi, noul „star“ Al Qaida, si-a intetit „truda“ in Irak. A curs mai mult singe ca oricind. Singe irakian, in cea mai mare parte.

Femei, copii, fara discriminare. Dar Irakul are o constitutie aprobata prin referendum si si-a ales noi guvernanti, prin alegeri libere. Democratia e plapinda, drumul e cel bun. Pe trei sferturi din teritoriul tarii nu sint violente. Intr-un recent sondaj Time-ABC, 71% dintre irakieni spun ca in vietile lor lucrurile merg bine sau foarte bine! Si doar o treime cer o retragere rapida a trupelor straine (revista Time si televiziunea ABC sint printre cei mai vehementi critici ai interventiei americane din Irak). A devenit limpede anul acesta ca razboiul nu poate fi pierdut acolo, in Irak, ci doar in America. Sub presiunea celor care, in politica si in presa, cer retragerea imediata. E o confruntare ideologica, aceeasi din timpul Razboiului Rece, intre cei care considera perfect normala existenta tiraniei si coabitarea si cei care cred ca tirania e o aberatie ce trebuie infrinta. Din pacate, America se lupta aproape singura. Caci Batrina Europa are alte griji.

- Duios Constitutia nu trecea
Constitutia Europeana a cazut spectaculos in Franta. In Olanda, a fost mai dihai. Panica. Luat de val, Jacques Chirac a sugerat reluarea votului. Alti „eurofili de transee“ au inceput sa se intrebe prin ziare daca nu cumva modelul asta, „democratie, un om-un vot“, nu e depasit. Ca poporul nu vrea sa priceapa ca e buna Constitutia Europeana. Aroganta si deconectarea de la realitate a Eurocratilor n-a fost nicicind mai evidenta. Boala veche: bine cu de-a sila, vechea mantra stingista. Daca nu pricepe ca-i vrei binele, poporul e prost. Politicienii n-au chef sa explice cum va fi cu noua Constitutie. Nu-si fac timp sa-i asculte pe cei care ii aleg. Si, uite, norodul in Franta, Olanda si prin alte tari fondatoare ale Uniunii e foarte ingrijorat de efectele extinderii, de forta de munca ieftina care da navala de oriunde, de costurile subventionarii noilor membri, de ideea primirii Turciei, tara musulmana. De schimbare, in general. Din acest motiv a cazut Constitutia, nu pentru ca nu era buna si nu promova modernizarea UE. Cum s-a asimilat brutala lectie a respingerii Constitutiei? N-a fost asimilata. La loc comanda, inapoi in transee: bilci la negocierea viitorului buget UE. Suma nu e mare – ceva peste 100 de miliarde de Euro pe an. Dar aproape jumatate sint subventii agricole, din care Franta isi ia un sfert. Tony Blair a propus reducerea subventiilor agricole, pentru finantarea extinderii Uniunii. Jacques Chirac i-a zis: „ba, redu-ti tu rabatul bugetar“. Blair a cedat ceva, Chirac a oferit promisiunea ca Franta se va mai gindi. Gramezi de bani se vor da in continuare unor state unde taranimea e sub 3% din populatie. Pardon, fermierii.

- Cei care ne conduc
Problemele lumii nu tin insa doar de idei, ci si de lideri. A inceput schimbarea garzii. Germania are, pentru prima data in istorie, o femeie-Cancelar. Tony Blair e presat din propriul partid sa se retraga. Chirac se indreapta si el spre iesire. Bush a avut un an mizerabil si atentia Americii se indreapta deja spre alegerile din 2008. E iarasi un moment de cumpana, iar marii lideri lipsesc. Angela Merkel spune ca modelul ei e Margaret Thatcher. Doamna de Fier a implinit 80 de ani. Si si-a mai ingropat un mare prieten. Dupa Ronald Regan, anul acesta a murit Papa Ioan Paul al II-lea. Ei trei au demolat Comunismul in Europa si au schimbat lumea din temelii. Cu limpezime, curaj si credinta. Nimeni n-a reusit sa darime insa atitea ziduri si sa cladeasca atitea punti ca omul acela din Polonia, ajuns Papa. Cu zimbetul lui, de vesnica speranta. Limpezime, credinta si curaj. Asta asteptam. Cine o sa ni le dea?