OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Ceasul bate unu jumătate. Noaptea. O umbră se prelinge pe caldarîm. Sau se sparge. (E, totuşi, caldarîm de Bucureşti, începutul anilor ’60.) Opintit în călcîiul umbrei, un om în pardesiu negru, cu gulerele ridicate, cu pălăria trasă pe faţă, se sprijină de zidul igrasios al unui gang. Îşi înfige o ţigară în colţul gurii. O aprinde. Îşi verifică ceasul. Trage din ţigară. Exală pedant, ţuguindu-şi buzele a mister, atît cît fumul încălecat în trombe să se confunde cu negura nopţii. Nu-şi poate permite nici o greşeală. Se repliază. Dispare în pardesiu. Tocmai aude paşi venind dinspre celălalt capăt al gangului. Paşi repezi. Să fie o femeie pe tocuri? Ecoul sporeşte confuzia. Apoi, cealaltă umbră să se piardă în noapte. Omul în pardesiu ridică încheietura mîinii drepte la gură şi murmură abia perceptibil: „Doi-zece, doi-zece...“ Cu siguranţă, un cod secret. Abia peste decenii vom fi aflat gravitatea acelor cuvinte: omul în pardesiu era Oskar Pastior, spionînd motanul încălţat al vecinului...

 

N-aş fi recurs la acest comic absurd, dacă situaţia „deconspirării“ lui Oskar Pastior nu ar fi fost una comic-absurdă. Comică – pentru că, în cotidianul german Frankfurter Allgemeine Zeitung, ştirea că Oskar Pastior a fost informator al Securităţii a fost plasată la rubrica „Spionaj“. Absurdă – pentru că, în orice definiţie a spionului, ni se arată că acesta lucrează cu informaţii secrete. Or, din dosarul Pastior, aşa cum ne-a fost prezentat pînă acum, nu reiese că acesta ar fi avut acces la aşa ceva. Ci, dimpotrivă, doar la informaţii curente, cunoscute oricum „organelor“ din atîtea alte surse. Şi-ţi aduci îndată aminte că funcţia principală a Securităţii nu a fost munca informativă, ci timorarea populaţiei – un mijloc perfid prin care orînduirea comunistă îşi asigura stabilitatea şi perpetuarea. Şi-atunci: unde e senzaţionalul? În faptul că Oskar Pastior fusese deportat, abia ieşit din adolescenţă, într-un lagăr de muncă din URSS timp de cinci ani şi că scrisese poezii antisovietice? Altfel spus: în faptul că avea suficiente „pete“ la dosar, cît să poată fi strivit în orice clipă de sistem?

De fiecare dată cînd au loc astfel de dezvăluiri, îmi sună în minte versurile lui Coşbuc, lejer adaptate aici: „Din codru pică-o rămurea/ Ce-i pasă codrului de ea?“. Şi mă întreb dacă nu cumva chiar codrul o pică. (Rog cititorul să aibă indulgenţa de a reciti integral Moartea lui Fulger. E plină de învăţăminte.) Ştiu, dar tot nu vreau să pricep de ce, într-o lume complet desacralizată, toţi vrem să pozăm în preoţi calificaţi să preia o confesiune; de ce spaţiul public, în care cu toţii afectăm calitatea de judecător, e atît de lipsit de judecată; de ce primează mereu răfuiala şi niciodată dezbaterea. Şi, pentru că încă mai am simţul nuanţelor, într-o lume în care albul şi negrul devin tot mai ţipătoare, îmi repet mereu mărturia lui Michael Krüger, directorul Editurii Hanser, cel care l-a găzduit, prieteneşte, timp de un an pe Pastior, imediat după refugierea acestuia în RFG, în 1968: Oskar Pastior era permament timorat, personalitatea îi fusese aproape anulată de viaţa pe care o dusese în România.

 

În mod normal, cititorul ar fi trebuit să găsească în acest articol o prezentare a creaţiei lui Oskar Pastior, prezentare ocazionată de lansarea antologieiJaluzele deschise, jaluzele închise. Dar, din întîmplare, această lansare coincide cu dezvăluirile privind calitatea de informator a lui Pastior. Dacă aş fi paranoic, aş spune că cineva a ţinut în mod special să ne răpească bucuria evenimentului editorial. Dar pentru că sînt doar mizantrop, voi spune că, mie personal, întîmplarea nu mi-a amputat decît ceea ce oricum nu mai am demult, anume exuberanţa. În schimb, satisfacţia interioară a lucrului făcut cu dăruire nu-mi poate fi luată. Pentru că Oskar Pastior, cel din creaţia sa, rămîne acelaşi, neştirbit, şi pentru că, tocmai în sensul dezbaterii publice, criteriul estetic nu poate fi confundat cu cel biografic. Sau: poate fi confundat, însă doar cu rea-credinţă.

 

Altminteri, este cu siguranţă interesant să vezi cum se condiţionează reciproc biografia şi opera. (Cum Goethe, lucrînd la Faust decenii la rînd, nu s-a sfiit să pună în practică pactul cu diavolul, să fie consilier secret al ducelui Carl August, calomniindu-i cu fervoare pe unii contemporani. Şi cum, invers, fiind silit să colaboreze cu Securitatea, Oskar Pastior şi-a încifrat progresiv lirica, neajungînd poate chiar atît de întîmplător la forme de expresie în care constrîngerea joacă un rol hotărîtor ca principiu estetic: anagrame, lipograme, acrostihuri, vocalize, sextine etc.) Citite în lumina recentelor „dezvăluiri“, poeziile lui Pastior pot fi reinterpretate, ele pot genera noi decodări de simboluri sau semne. Invit, de aceea, cititorul să afle mai multe despre calităţile estetice ale liricii lui Pastior din aceste poezii, ca şi, mai apoi, din antologia prezentată aici. Şi să le pună apoi în balanţă cu aspectele biografice, neuitînd nici un moment că Oskar Pastior, o dată ajuns în lumea liberă, nu a ocupat poziţii oficiale prin care să amăgească încrederea publică, ci a dus o existenţă discretă, dar mereu la dispoziţia prietenilor. A fost doar poet. Şi a fost, probabil, unul din cei mai mari poeţi germani ai ultimelor decenii.

 

Jaluzele deschise, jaluzele închise

Verhalten

Da die Mädchen aus Căpâlna

da die Mädchen heute abend

aus Căpâlna hin zur Mühle

auf der Pappelstraße singend

hin zur Mühle aus Căpâlna

sich wie Pappeln leise wiegen,

geht ein Windstoß aus Căpâlna

durch die Mädchen hin zur Mühle

durch die Pappeln die heut abend

hin und wieder leise wiegen

reglos wenn ein Schein des Mondes

von der Mühle nach Căpâlna

anhält. Und die Mädchen

ziehen zögernd schon den nächsten

kleinen Stich durchs blaue Linnen

da die Pappeln an der Straße

aus Căpâlna hin zur Mühle

leise wiegen.

 

Ţinută

Fin’că fete din Căpîlna

fin’că fete astă seară

din Căpîlna înspre moară

lîngă plopii care cîntă

vin spre moara din Căpîlna

legănîndu-se ca plopii,

bate-un vînt dinspre Căpîlna,

printre fete, înspre moară,

printre plopii ce-astă seară

au ţinuta legănată,

nemişcată-i raza lunii

cînd la moară, la Căpîlna,

cade. Fetele cu acul

iar străpung taftau’-albastră,

pasuri mici cu paşi sfielnici,

cum e-al plopilor din strada

din Căpîlna înspre moară

legănatu’.

poezia cu boticelli voiam să o scriu pentru că scrisesem o odă partidului dar nu îmi plăcea să scriu o poezie doar pentru că scrisesem o alta aşa că am lăsat-o acum mă gîndesc dacă nu cumva în poezia cu boticelli deja scrisă apare că eu nu am scris nimic despre boticelli sau dacă nu cumva oda pentru partid nu îl plăcea pe boticelli cu alte cuvinte dacă nu cumva eu totuşi scrisesem despre boticelli dacă nu aş fi scris odă partidului sau dacă nu cumva eu nu aş fi scris nicicum despre boticelli adică dacă în poezia cu boticelli scrisă nu cumva scrie că acea odă partidului a avut titlul BOTICELLI în timp ce ea nu ar fi trebuit să se numească altfel decît LEAGĂNUL DIN GRĂDINĂ

În limba română de Corina Bernic

 

Junikäfer

Ich bin ein farsch geleimtes Kind

– wenn ich heule pfeift der Hund

 

Pfeift der Hund auf einem Bein

fällt vom Herzen mir ein Stuhl

 

Für einen Stuhl mit beiden Ohren

staunt er mich an wie neu genagelt

 

Wie vernagelt klemmt der Kaffee

Pu ich glaub mich laust ein Igel

 

Laust ein Igel sich von hundert?

– fragt der Laie sich und wackelt

 

Sehr verwackelt knurrt der Wind:

Ich bin ein farsch geleimtes Kind.

 

Gândac-de-iunie

Oricît aş fi copil de prost şi pingelit:

cînd latru, câinele „aport“ să-mi zică!

 

Iar dacă sare-ntr-un picior, ciucit,

o piatră de pe inimă-mi ridică,

 

la care, levitînd – doar nu-i pisică! –

priveşte cîinele în sus, crucit.

 

Mă, da-i încrăcită rău cafeaua,

nu pot să nu ţi-o spun pe şleaua!

 

Pe şleau-acum, cînd nu-i momentu’?

– se-ntreabă ageamiul şi se-ndoaie –

 

dar vîntul mîrîind se-nfoaie:

Mi-s cîne prost şi pingelit. Spune-o lu’ nen-tu!

 

În limba română de Alexandru Al. Şahighian

© Oskar-Pastior-Stiftung