Oskar Pastior şi tribulaţiile informatorului „Otto Stein“

Autor: Ernest WICHNER | Categoria: Actualitate | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Oskar Pastior şi tribulaţiile informatorului „Otto Stein“

În actele de la CNSAS ale lui Oskar Pastior (dosarul R 249.556) se găseşte un angajament de colaborare scris de mînă, datat 8 iunie 1961: „Subsemnatul Pastior Capesius Oskar Walter, născut la 20 octombrie 1927 la Sibiu, fiul lui Pastior Oskar Robert, de profesie reporter, angajat la Radiodifuziune, domiciliat în Bucureşti […], am recunoscut în cadrul anchetei că am scris poezii cu conţinut duşmănos şi le-am împărţit mai multor persoane. Sînt conştient că acţiunea mea este pasibilă de pedeapsă şi rog organele de Securitate să-mi dea posibilitatea de a mă reabilita şi, prin fapte concrete, să-mi dovedesc corectitudinea şi loialitatea faţă de regimul democratic din Republica Populară Română. […]“. Ca şi cum n-ar fi fost de ajuns, la aceeaşi dată, mai găsim ataşat un înscris care se referă la păstrarea caracterului conspirativ al muncii informative, sub sancţiunea legii penale. Ce nu ştia Pastior era că, aşa cum nota un ofiţer de Securitate în alt act, faptele de care era acuzat poetul fuseseră între timp amnistiate. Lui însă i s-a ascuns realitatea şi i s-a fabricat un caz penal, cu care a fost şantajat. Dar în ce consta teribila vină a lui Pastior faţă de regim?

Grete Löw şi poeziile încredinţate de Pastior

Spre sfîrşitul anului 1949, Oskar Pastior se întorsese la Sibiu, după cinci ani de deportare într-un lagăr de muncă, în bazinul Donbas. La Sibiu urma să termine studiile liceale, să-şi dea bacalaureatul, în 1951, să-şi satisfacă stagiul militar şi, în fine, să se angajeze într-o firmă de construcţii. În 1955, după ce se căsătorise cu pictoriţa şi scenografa Roswith Capesius, părăsea Sibiul şi se instala în Bucureşti, unde avea să înceapă studiul germanisticii. Înainte de plecare, îi încredinţa spre păstrare unei colege de serviciu şi prietene, Grete Löw, un caiet cu poezii. Cinci dintre poezii făceau referire la viaţa de zi cu zi a deportaţilor în lagărele sovietice, iar Grete Löw, altfel decît promisese, s-a apucat să le citească prietenelor şi cunoscutelor din poezii, ba chiar a făcut o copie a caietului, pe care a broşat-o, spre o mai bună păstrare.

În toamna lui 1958, Grete Löw a ajuns în atenţia organelor de Securitate din cauza legăturilor ei cu un ghid austriac, prin care primea veşti de la fratele ei, trăitor în Austria, şi de la mama ei, emigrată în Germania. Au urmat presiunile, moment în care s-a aflat şi de caietul cu poeziile lui Pastior. [...] Faptul că Grete Löw a dat dovadă de tărie de caracter şi nu a acceptat colaborarea cu Securitatea avea să-i fie nefast. În august 1959, a fost arestată şi condamnată, o lună mai tîrziu, de tribunalul militar din Braşov, la şapte ani de închisoare. Avea să iasă însă deja după doi ani, în octombrie 1961, în baza unei amnistii. Nu reiese din dosarul Oskar Pastior dacă acesta cunoştea situaţia în care s-a aflat Grete Löw. Totuşi, în 1992, el nota: „Firul roşu care străbate toate motivaţiile mele interioare este poate convingerea (şi disperarea) că am fost mereu vinovat fără să am o vină. [...] Cei care au supravieţuit unei situaţii-limită ştiu despre ce vorbesc. Am fost deportat – avînd vina de a fi german. Dar oare am ispăşit această vină în cei cinci ani? [...] Am scris, la mijlocul anilor ’50, la Sibiu, un ciclu de poezii despre Rusia. Le-am încredinţat unei colege din firma de construcţii, înainte de a mă muta la Bucureşti, fiind convins că sînt texte bune şi, prin urmare, nepericuloase, ba chiar că ar fi publicabile.[...] Am discutat de cîteva ori, cînd s-a ivit ocazia, cu colega aceea, care trăieşte acum în Republica Federală. Am încercat, pe cît s-a putut, o reconstrucţie lucidă a «întîmplărilor». Dar travaliul memoriei, oricum l-ai lua, se aseamănă cu o violentare la care trebuie să consimţi. Prefer să rămîn vinovat pe nemerit“.

Deja în primăvara lui 1957, înainte ca Grete Löw să intre în atenţia Securităţii, Oskar Pastior făcea obiectul unor note informative date de profesorii săi de la Universitate, Heinz Stănescu (nume de cod „Silviu“) şi Viktor Theiß („Johann Wald“). I se reproşau, printre altele, prietenia cu Oskar Walter Cisek – perceput ca „burghez decandent“ –, simpatia faţă de poeţii bucovineni Alfred Margul Sperber şi Alfred Kittner, ca şi lipsa angajamentului social care transpărea din lirica sa. [...] La notele periodice ale celor doi informatori, se adăugau notele ocazionale, probabil ale unor colegi de studiu: o anume „Tatiana“, de exemplu, primise în februarie 1958 sarcina de a afla care era relaţia dintre Oskar Pastior, Dieter Schlesak şi Dieter Fuhrmann. De altfel, toate relaţiile sociale ale lui Oskar Pastior şi ale soţiei sale erau bine documentate. În plus, existau schiţe ale apartamentului în care locuiau cei doi cu chirie, ca şi o notă privind situaţia proprietarului, el însuşi fost deţinut politic. Erau documentate şi vizitele în apartament, după cum era interceptată şi confiscată corespondenţa. [...]

După ce, în vara lui 1958 şi la începutul lui ’59, cinci scriitori germani din România (Wolf von Aichelburg, Hans Bergel, Andreas Birkner, Harald Siegmund şi Georg Scherg) fuseseră arestaţi şi condamnaţi, în total, la 95 de ani de închisoare, după ce Grete Löw fusese şi ea condamnată la şapte ani de închisoare, în acelaşi an, Oskar Pastior putea să-şi pună serios întrebarea dacă nu cumva era următorul pe listă, date fiind şi legăturile sale cu scriitorii sus-menţionaţi. O confirmare indirectă a acestei stări de fapt o găsim într-o notă semnată de informatoarea „Dorina Gustav“, care mărturiseşte că Paul Schuster i-ar fi relatat că Oskar Pastior tocmai trece printr-o mare spaimă, aşteptîndu-se să fie săltat în orice zi. [...]

Abia patru ani mai tîrziu, pe 8 iunie 1961, Securitatea din Bucureşti trimite un echipaj spre sediul Radiodifuziunii, unde lucra între timp Oskar Pastior, după ce-şi terminase studiile. Echipajul soseşte într-un autoturism, în care îl urcă pe poet, moment despre care Pastior îşi aduce aminte, într-o notiţă din 1992 (Încercare de reconstituire), următoarele: „În dosarul meu de la Securitate s-ar putea găsi răspuns la următoarele întrebări: – cînd (în 1964? în ’65? în ’66?) am fost luat din clădirea Radio de la Bucureşti, după încetarea orelor de program, şi am fost dus la primul interogatoriu (spunîndu-mi-se, înainte de a intra în autoturism, că urmează să fiu prezentat unei agenţii de impresariat artistic, care are să-mi facă o propunere); o veritabilă răpire; – dacă am semnat un proces-verbal sau o declaraţie prin care mă angajam să «semnalez manifestările din domeniul meu de activitate care erau duşmănoase la adresa statului»; – cînd şi cît de des am fost apoi convocat la interogatorii şi rapoarte; – ce nume au fost amintite cu aceste ocazii şi ce fapte legate de ele; – că nu am primit niciodată bani sau altfel de recompense“.

Dar întîlnirea cu Securitatea evocată de Pastior avusese loc nu în 1964, nici mai tîrziu, ci deja în 1961. Iar raportul ofiţerului însărcinat cu această acţiune confirmă amintirile lui Oskar Pastior: manevra a fost realmente aceea de a-l invita pe Pastior să urce în autoturism sub pretextul că urmează să fie prezentat unei agenţii de impresariat artistic. A fost adus, apoi, la interogatoriu, moment în care Oskar Pastior a fost obligat să recunoască faptul că scrisese poezii cu conţinut duşmănos, pe care le-a încredinţat şi altor persoane. Pentru a nu fi arestat pe loc, Pastior s-a declarat gata să devină informator al Securităţii, sub numele de cod „Stein Otto“.

Toate acestea pot fi aflate din dosar. Dar nu aflăm din el cît de des a fost convocat Pastior la Securitate, nici ce anume discuta sau scria în notele informative. De asemenea, nu există nici un indiciu privind vreo formă de remunerare sau recompensă. De fapt, dosarul de reţea aflat în arhiva CNSAS, conţinînd 60 de pagini, este mai degrabă unul ciudat, întrucît el strînge laolaltă materiale care puteau fi folosite, politic, împotriva lui Oskar Pastior şi a familiei sale – materiale similare cu cele aflate în dosarul de urmărit (I 210840), care conţine 214 pagini. Acolo unde ar fi trebuit să găsim note care să certifice calitatea de informator a lui Pastior, nu găsim, de fapt, nimic. Găsim doar o foaie datată februarie 1968, peste care e trecut numele lui Oskar Pastior, o foaie scrisă cu mină roşie, în care informatorul „Stein Otto“ declară, în locuinţa conspirativă „Plevna“, că ar fi fost invitat în Austria, dar că renunţă la oportunitatea de a pleca în străinătate în favoarea soţiei sale, care ar fi primit în aceeaşi perioadă o invitaţie în Germania.

O notiţă din anul 2002

Ciudat, pentru că, în februarie 1968, Oskar Pastior primise permisiunea de a vizita Austria, iar o fişă din dosar consemnează că şi-ar fi îndeplinit corect sarcinile de colaborare cu Securitatea, mai ales că ar fi livrat informaţii importante despre cetăţeni vest-germani, iar pentru perioada şederii în Austria ar fi primit alte sarcini. Era „fişa tip“ a elementului de încredere, căruia i se permitea să viziteze Occidentul. Apoi, după ce informatorul a decis să rămînă în Vest, se spune despre el că oricum nu ar fi fost dispus să colaboreze, că informaţiile sale nu erau valoroase, aşa încît prin fuga sa nu s-ar fi adus nici un prejudiciu şi, în concluzie, se propunea ştergerea lui din evidenţele cu informatori.

După rămînerea lui Oskar Pastior în Occident, documentul purtînd însemnul „Strict secret“, datînd din 13.12.1968, consemnează faptul că, la data de 22 iunie 1961 şsic!ţ, s-ar fi obţinut angajamentul de colaborare al lui „Stein Otto“, redactor la Radiodifuziune, „Emisiunea în limba germană“, urmînd ca acesta să fie folosit ca însoţitor al unor delegaţii din RFG, care urmau să viziteze România. Însă, în relaţia cu organele, „Stein Otto“ nu ar fi manifestat interes şi şi-ar fi îndeplinit îndatoririle mai mult formal. [...] Chiar şi din documentele Securităţii reiese, astfel, că „Stein Otto“ făcea efortul permanent de a rămîne Oskar Pastior.

În arhiva postumă a lui Oskar Pastior se găseşte o notiţă din anul 2002, în care poetul clarifică problema legăturii sale cu Securitatea, arătînd următoarele: „N-aş vrea să gîndesc nici un gînd sau să enunţ vreo propoziţie care ar ajuta acestei instituţii a scîrbei să îşi atingă, peste ani, scopurile – aceste scopuri fiind: de a semăna neîncrederea şi suspiciunea/ de a construi şi consolida duşmănii ireversibile/ de a scinda personalităţi/ de a instrumenta psihosomatic teama şi groaza/ pe scurt, de a ne decădea din drepturi, de îndată ce am avut atingere cu ea, şi de a ne răpi demnitatea“.

Întreaga existenţă, civică şi literară, a lui Oskar Pastior, de după decizia de a rămîne în Germania, s-a ghidat după principii stricte, menite să-i refacă demnitatea; prin aceasta el i-a impresionat pe toţi cei care l-au cunoscut şi i-au cunoscut opera, cîştigîndu-i ca prieteni. Pastior nu-şi mai legitima existenţa personală decît prin deciziile literare, care erau pentru el şi decizii etice. Mai convingătoare şi mai detaliate decît notiţele sale autobiografice relative la tribulaţiile informatorului „Stein Otto“, în încercarea de a se elibera şi a redeveni poetul Oskar Pastior, nu pot fi decît volumele sale de poezie.

Recomanda articolul prin: