Dezvăluirile turnătoriilor poetului Oskar Pastior au declanșat
scandalul între scriitorii germani din România. În centrul dezbaterii despre
vină, trădare și verticalitate în perioada totalitară se află laureata
Premiului Nobel, Herta Müller.
Dosarele terorii sînt depozitate în trei hale din București. Ganguri
lungi, rafturi gri de fier lăcuit, fețe palide sub lumina neonului. În spatele
birourilor de lemn, funcționarele halelor sfidează frigul în gecile lor
matlasate. Din cînd în cînd, una dintre ele se avîntă în labirintul rafturilor
să mai pescuiască vreo ciornă îngălbenită.
În hangarul tîrgușorului Popești-Leordeni, unde pe vremuri comuniștii
depozitau untdelemn și zahăr pentru cazuri extreme, acum sînt stivuite actele
Serviciului Secret desființat, Securitatea. Aici, în vistieria CNSAS, un
„Gauck“ în variantă românească, ar trebui să se ascundă cheia problemei. Cine a
fost cu adevărat disident în România comunistă, cine a pactizat, cine a trădat.
Aici, concentrată între coperțile dosarelor, a fost îngropată otrava care, de
cîtva timp, a început să dea pe afară, pic cu pic. O otravă care nu vizează
doar România. Deoarece printre turnători și victimele lor se află și scriitori
de limbă germană. Dacă ar fi măsurat, alăturînd filă cu filă, cuprinsul
dosarelor din Popești-Leordeni ar totaliza 24 km. Aici se ascund rapoarte
privind vizita în România a lui Günter Grass, care avea să devină laureat Nobel
în 1999. Și tot aici sînt puse la păstrare declarația de colaborare și dosarul
de informator (semnat R 249556) al poetului Oskar Pastior. De asemenea, dosarul
de victimă al acelei femei care, în Leagănul respirației (Atemschaukel), i-a
ridicat un monument.
Celor aflați în serviciul CNSAS, zelul ăsta, stîrnit în jurul poeților
de naționalitate germană, le dă mai mult de lucru decît ar fi dispuși să facă.
„Totul a început“, spune directorul Dragoș Petrescu, „fiindcă Herta Müller a
devenit, datorită Nobelului, atît de celebră. Înainte nu era așa“. Și Pastior,
care în 2006, la puțin timp după moartea sa, a devenit laureat al Premiului
Büchner, a fost multă vreme cunoscut doar de amatorii de lirică experimentală.
Încă de tînăr a suportat cinci ani de deportare în lagărele de muncă sovietice
și întruchipează modelul naratorului la persoana I, în romanul Hertei Müller,Respirația inimii, apărut în 2009, cu puțin înainte de anunțarea Premiului
Nobel.
Un an mai tîrziu, la 17 septembrie 2010, a căzut ca un trăsnet, chiar
în toiul proaspetei glorii a celor doi vajnici mînuitori de limbă germană din
România, vestea că Pastior a servit ca informator Securitatea, cu numele
conspirativ „Stein Otto“, din 1961 pînă la emigrarea sa în Germania, vreme de
șapte ani. Tocmai el, pe care Herta Müller, neînfricata înfierătoare a
mercenarilor în slujba Serviciilor Secrete comuniste, îl închisese în inima ei
ca pe-un părinte.
De atunci face valuri un război de poziționare care le dedică poeților
din Carpați mai multe rînduri decît au reușit să obțină vreodată cu propriile
lor versuri și romane. Cearta se duce acum pe morală și trădare, pe artă bazată
pe verticalitate în perioada totalitară și, nu în ultimul rînd, pe prietenii
rupte. Parcă s-ar repeta valul intrigilor care au agitat, cu două decenii în
urmă, spiritele scriitorilor și artiștilor din Prenzlauer Berg, unde, după
demascarea lui Sascha Anderson ca turnător al unor persoane publice, orcanul
s-a abătut asupra unui cerc considerat multă vreme subversiv. Înălțimea de la
care s-a căzut a fost, în orice caz, mai mică. Anderson nu era un Pastior, iar
obrăznicia lui Wolf Biermann, care pusese în circulație porecla jignitoare
„Sascha Arschloch“ (Sașa Anus) era structural incompatibilă cu sfînta gravitate
a unei Herta Müller. Acum, laureata Herta Müller este pusă sub lupă, cu maximă
exigență morală, la fiecare declarație pe care o face cu privire la Securitate.
Viitorul Fundației „Oskar Pastior“, la a cărei conducere este coasociată, ca și
premiul literar cu același nume devin problematice.
Și așa se face că, lunea trecută, Ernest Wichner, directorul cunoscutei
Literaturhaus-Berlin, devotat cu trup și suflet Hertei Müller și prieten de
decenii cu Pastior, a zburat iar la București. Misiunea lui Wichner: trebuie să
clarifice cui i-a făcut cu adevărat rău informatorul „Stein Otto“, ca și cînd,
după scriitorul Dieter Schlesak, care și-a exprimat în acest sens plîngerea, în
viitor ar putea să se mai adauge și alte victime.
În sala de lectură a clădirii CNSAS din București – o sală fără geamuri
–, actele sînt încărcate în cărucioare. Încăperea e păzită, domnește o liniște
apăsătoare. Pe douăzeci de locuri de muncă, specialiști și cetățeni simpli
cercetează hîrtiile care li se pun pe masă: viața lor proprie sau viața altora.
Asemenea unor mineri într-o galerie, coboară în bolgiile adînci ale
României postbelice. Ceea ce vor să scoată la suprafață este materia primă
pentru plata unor polițe amare și demascarea unor minciuni de-o viață.
„Reacțiile la care asistăm în sala de lectură sînt stări de uluire,
lacrimi și chiar cedări psihice“, spune directorul institutului. „Ceea ce ne
închipuim despre noi și declarațiile existente în acte sînt foarte departe
unele de altele“ – e de părere un cercetător acreditat – „citez din memorie după
Nietzsche: «Asta ai făcut, spune memoria… imposibil, spune mîndria; și cu
timpul mîndria învinge memoria».“ În cazul șefului de la Literaturhaus-Berlin,
care i-a întors în 1975 României spatele, învinge la București, deocamdată,
ușurarea. Nu a fost pus în situația de a descoperi ceva cu adevărat nou,
împovărător, în problema Pastior. „Oskar a fost ca un tată sau cau un frate
pentru mine, chiar și mort îl simt aproape“, spune Wichner. „Dar, tocmai de
aceea, nu lucrez cu gîndul să scot la iveală acea dovadă pe care mi-o doresc.
În această privință, sînt de aceeași părere cu Herta.“
Vorbele lui Ernest sună de parcă ar vrea să se apere de reproșurile
care i s-ar putea face. Și nu sînt puțini aceia – sînt mulți, chiar vechi
prieteni – care îl văd prea zelos în a împărți lumina rampei cu laureata Nobel.
E singurul dintre tovarășii de drum din Banat care a fost prezent cînd Hertei
Müller i-a fost înmînat Premiul Nobel de către regele Suediei.
„În toată această discuție, sînt implicate imperativul clarificării, cel
care are ultimul cuvînt și «gradul personal de eroism»“, spune Peter Motzan, de
la Institutul din München pentru cultură și istoria germană din Europa de
Sud-Est. Colegul său Ștefan Siennerth, care a dezgropat cazul Pastior
amănunțit, explică efectul deschiderii dosarelor Securității în mediul
germanilor din România cam așa: „Scopul nostru inițial de a ajunge prin
cunoaștere la împăcare a fost o iluzie“. Despre „identitatea destrămată“ în
cazul majorității care au părăsit, ca talente pline de speranță, România, cu
direcția Germania, Motzan spune: „Războaiele de uzurpare, care nu mai
contenesc, ar putea avea de-a face și cu aceea că speranța de a deveni aici
scriitor mare nu s-a adeverit decît la Herta“. Există o fotografie din iulie
1972, de la adunarea de constituire a acelei uniuni de tineri poeți slobozi la
gură și plini de sine – vorbesc despre Aktionsgruppe Banat –, care împachetau
traiul cotidian cenușiu al primului deceniu ceaușist într-un rafinat cifru
german. Fotografia înfățișează bărbați bărboși scăldîndu-se într-un rîu și este
intitulată: „Aktionsgruppe se ține la suprafață“. În poză nu apar Wichner
(motivație: „sub apă“) și Herta Müller. Imposibil să nu-l recunoști pe Richard
Wagner, membru fondator și creier al grupului. Cu el avea să se căsătorească
Herta Müller mai tîrziu, să împartă anii de urmărire și persecuție pînă la
emigrarea din 1987, și se mai află și azi, după divorț, legată de el prin
același crez: „Forța limbii Herta o are de la Dumnezeu“, spune un tovarăș de
drum, „severitatea ideologică o are de la Wagner“.
În ciuda romanelor, povestirilor și eseurilor sale lăudate, scriitorul
de 58 de ani Richard Wagner este mai puțin prețuit pentru opera sa, cît pentru
autoritatea lui morală. Și așa cum stă acum, împrejmuit de ziduri de cărți, în
camera lui de lucru din Berlin, îți dai repede seama că nu e înclinat spre
compromis.
Herta Müller și Ernest Wichner parcă sînt chiori de-un ochi în cazul
Pastior, spune Wagner: „Pentru cei doi, el este un fel de sfînt. Ei și-ar dori
ca întreaga afacere să fie mai neînsemnată, mai derizorie, și chiar cred că așa
a fost. Dar aici vor mai ieși multe lucruri noi la lumină“.
Din motive de sănătate, Wagner nu călătorește singur la arhiva din
București. Nici la decernarea premiului din Stockholm nu a fost. Își face
propria imagine stînd acasă. „Din lumina Hertei, spune el, mulți ar dori acum
să ciupească un pic, asta e de înțeles din punct de vedere omenesc. Iar un
Premiu Nobel te și legitimează întrucîtva. Dar în problema Pastior, Herta
devine vulnerabilă. Întreaga ei operă se bazează pe ideea că literatura ar
trebui să aibă de-a face cu societatea. În ceea ce-l privește pe Pastior și
actele lui, pentru mine cel puțin, înseamnă că: Fundația și premiul care-i
poartă numele nu pot fi păstrate.“ Noi declarații, pe care a început să le studieze germanistul Siennerth
săptămîna trecută, confirmă acest lucru de care ne temeam: și anume că Pastior
și-a informat ofițerul de Securitate pînă la plecarea din țară, în 1968.
„Oricum, asta dovedește, spune Siennerth, că informatorul Stein Otto a fost
extrem de activ, altfel nu l-ar fi ținut șapte ani.“
Ce spune Herta Müller? În cazul Oskar Pastior, deocamdată nimic. La
început a cuprins-o „furia“ și „spaima“, dar și după aceea a subliniat că
prietenul ei a fost traumatizat de anii petrecuți în lagărul de muncă sovietic
și, ca homosexual, ușor șantajabil în România stalinistă. În Leagănul
respirației, Herta Müller pune în gura naratorului la persoana I: „Eu duc un
bagaj tăcut. M-am împachetat atît de adînc și de îndelungat în tăcere. Nu mă
mai pot despacheta niciodată în cuvinte“.
O premoniție?
Cine știe. Herta Müller vorbește deocamdată mai bine despre urmăritorii
ei, care îi întăresc convingerea că Securitatea își vede neschimbată de treabă,
întocmai ca înainte. „Sînt ușor de recunoscut – după cum spune Herta Müller înDer Spiegel – dimensiunile calomniei, care aici la noi ar fi de neimaginat.“
Aceasta e tema ei, laitmotivul numeroaselor articole, cum că angrenajul, format
din numeroase rotițe, al Serviciului Secret românesc nu se oprește.
Tonul înalt, însoțit cu treapta de jos a iritării, îi aduce „celei
dăruite cu „grația ființelor purtătoare de durere“, Herta Müller, cum o numește
un vechi cunoscut, nu numai prieteni; e prea aproape de enciclică, spune, prea
departe de viața reală.
Scriitorul transilvănean Dieter Schlesak, născut în 1934, a luat în
derîdere grupul din jurul Hertei Müller, numindu-i pe membrii lui „disidenții
de lux ai dezghețului ceaușist, grotescul rege comunist, cu sceptru și tron“.
„După ce Nicolae Ceaușescu a preluat puterea“, spune și scriitorul Hans Bergel,
născut în 1925, care a făcut ani grei de închisoare, „puteai să te și piși pe
Securitate fără să tragă nimeni în tine; predecesorul său, Gheorghe
Gheorghiu-Dej, avea, în schimb, o sută de mii de oameni pe conștiință.“
„Fuseseră consumatori fanatici de tomuri marxiste, completează Richard
Wagner, convinși că puteau schimba sistemul din interior după critica lui
Ceaușescu privind invazia statelor Pactului de la Varșovia în Cehoslovacia.
Premiul Uniunii Tineretului Comunist pentru literatură l-a primit și el atunci,
la fel ca Herta Müller. Dar disidenți de lux? Tocmai colegul Dieter Schlesak
s-a găsit să ne spună asta, el care locuiește acum în Toscana“, ripostează
Wagner.
„Disidenți“, spune el, nu s-au considerat niciodată. „Asta a fost o
noțiune care ne-a fost atribuită cînd nici măcar nu ajunsesem încă în Germania:
un reflex al Războiului Rece, marcat de felul în care era privit RDG-ul. Noi
eram atît de exotici pentru cititorii din RFG, încît oamenii ne întrebau cînd
am sosit: «Cine v-a tradus lucrările în germană?».“
Între timp, măcar nu mai trebuie să explice că limba lor maternă e
germana. Îl venerau pe Paul Celan și pe Ernst Jandl ca pe niște semizei, ale
căror cărți ajungeau prin contrabandă în satele bănățene și deveneau, în
curînd, un fel de antidot zilnic pentru a putea supraviețui sub cuiburi de
berze și sub dictatura Partidului.
Mai ales cărțile: „Știți ce lipsește în toată discuția asta despre
Securitate?“, întreabă Wagner. „Literatura. Aici se vorbește în ultimul rînd
despre cărți.“ Noul său roman, Beluge mich (Minte-mă), apare săptămîna viitoare
la Aufbau-Verlag. Wagner nu amintește despre asta. De cînd Herta Müller și cu
el au sosit în țara străbunilor lor, au luptat pentru a se face auziți și cunoscuți.
În România nu au fost înțeleși, în noua patrie, Germania, deranja rigoarea lor
morală. Era „drumul dintr-o străinătate în alta“, spune germanistul Peter
Motzan, într-o țară care venea în întîmpinarea despotismului ceaușist cu
pragmatismul: un premiu pe cap de om de 800 de mărci pentru fiecare cetățean
răscumpărat.
„Cu siguranță sînteți conștient că, în calitate de scriitor, purtați o
temă mare în bagaj“, îi scrie Günter Grass, în 1978, scriitorului Frieder
Schuller, pentru a cărui emigrare a intervenit personal. Dar atunci nu bănuia
încă nimic în legătură cu bagajul lui Schuller. În rapoartele apărute la
Inspectoratul raional de Securitate Hermannstadt (Sibiu), din 31 decembrie
1977, se consemnează la rubrica „strict secret“: Schuller a servit ani în șir
ca „informator la Secția de contraspionaj“, a raportat „din proprie inițiativă
despre discuții suspecte“, la care participase și ambasadorul Republicii
Federale a Germaniei. Schuller, care vrea să-și prezinte vineri, la Berlin,
noua piesă de teatru despre Pastior și Securitate, spune: „Niciodată nu mi-am
luat un angajament scris. Am făcut doar pe nebunul“.
Traducătoarea lui Grass, Nora Iuga, la Grande Dame a literaturii
române, atrage atenția asupra erorii de a vedea, privind retrospectiv la
perioada comunistă din țara Carpaților, numai biciul Securității. Nora Iuga, în
vîrstă de optzeci de ani și cu o apetență încă vie pentru excentricitate, nu
l-a tradus numai pe Grass în limba română, ci și pe Elfriede Jelinek, și pe
Herta Müller, și ele laureate Nobel.
Ea spune: „Am fost prietenă cu Herta. Ruptura s-a produs după ce a
primit Nobelul. O singură dată am afirmat, într-un interviu, că unul ca mine,
care trăiește de aproape 80 de ani în România, cunoaște poate țara asta mai
bine decît cineva care a părăsit-o de mult. Cînd am reîntîlnit-o pe Herta, mai
tîrziu la Berlin, în fața vechii locuințe a lui Oskar Pastior, m-a repezit
într-un cadru oficial“.
Elita românească nu prea știe cum s-o scoată la capăt cu gloria bruscă
a furioasei ei fiice pierdute. Președintele țării, Traian Băsescu, care a dat
undă verde pentru deschiderea Arhivei Securității din 2005, a renunțat s-o
felicite pentru primirea Premiului Nobel. Iar Paul Goma, onorat cu titulatura
de „Soljenițîn al României“, s-a pronunțat morocănos de la Paris: „Emigrarea în
Germania n-a fost pentru Herta Müller drumul în exil, ci un concediu de
recuperare“.
Orgoliu rănit? Furie împotriva uneia care își permite, în călătoriile
ei destul de rare în România, să-i catalogheze pe cei rămași acolo, de la
înălțimea podiumului, drept cozi de topor sau tovarăși de drum fideli
dictaturii? „S-ar putea, spune Mircea Dinescu, dar în privința dosarelor de
Securitate se recomandă atenție. Mult s-a falsificat, mult s-a evaporat.
Imaginea alb-negru e o cale greșită în acest domeniu.“
Dinescu e cel mai mare poet în viață din România. Oficial, avea arest
la domiciliu cînd a anunțat, în 1989, transpirat de emoție, sub lumina
reflectoarelor, la televiziunea de stat, căderea lui Ceaușescu: „Armata e cu
noi, dictatorul a fugit!“. Încă și azi, la peste 20 de ani, se mai ocupă, ca
membru al Comitetului CNSAS, de reconsiderarea trecutului.
Pentru cine vrea să înțeleagă de ce România comunistă a fost mai mult
decît un „bestiarum“ populat de slugi și victime ale Securității, Dinescu e
omul potrivit. Verticalitatea și pofta de viață puteau merge mînă-n mînă, asta
ne transmite el: „la Herta Müller, Securitatea ajunge în curînd o obsesie. Ea
se comportă ca o ediție feminină a lui Savonarola“ – celebrul predicator
florentin al penitenței.
Poeții de limbă germană din Banat, spune Dinescu, nu ar fi reprezentat,
în perioada ceaușistă, copiii răi care i-ar fi dat cea mai mare bătaie de cap
Securității: „Ei nu erau decît o infimă colonie de pelicani, departe, în
Timișoara, dar oricînd în vizor“. El însuși și-a făcut atunci propria poezie
dedicată vieții în statul informatorilor. Sună așa: „Dosarul meu crește ca
pîinea bună/ Se umflă, pîrîie, dospește lin,/ Iubito, vom petrece împreună/ Sub
streșinile lui de vinilin“.
Faptul că însuși traducătorul congenial al poemului, poetul bănățean
Werner Söllner, a recunoscut, între timp, că ar fi fost informator al
Securității nu schimbă cu nimic convingerea lui Dinescu: „Despre ce a fost
atunci e greu să te pronunți azi“. La fel, nici cazul Pastior nu poate fi clarificat
definitiv, atîta vreme cît serviciul de știri externe nu-i deschide dosarele.
Abia acolo, spun experții în explorarea junglei dosarelor din România, se dă în
vileag dacă maestrul poeziei cifrate i-a livrat mai mult serviciului secret
decît se știe pînă acum.
Pastior e îngropat, din 2006, în cimitirul Stubenrauchstrasse din
Berlin-Friedenau. Aici, într-un biotop, unde se mai pot vedea băști pe străzi
și afișe anticentrale atomice, lipite pe geamuri, la etajele generoaselor
clădiri vechi, principiile speranță și rezistență au supraviețuit. Aici
locuiesc, nu departe de cimitir, Herta Müller și Ernest Wichner.
Prietenul Oskar, scrupulosul, singuraticul, le rămîne aproape. El nu
s-a mărturisit. Dar a găsit cuvinte pentru orice formă de bilanț al vieții. „A
arhiva“, a scris Pastior, „da, e ca un zbor în necunoscut. În mod stupid ținem
la asta.“
Articol apărut în Der Spiegel, nr. 3/ 2011
Traducere din limba germană de Nora IUGA
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters