OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Ma vad nevoita sa incep aceasta cronica printr-o remarca ce tine de modul in care cred ca trebuie facuta analiza unui spectacol (poate ar fi prea mult daca as numi-o un crez al profesiei de cronicar de dans): am considerat intotdeauna ca o creatie coregrafica, mai mult decit orice alt act artistic, trebuie analizata facind abstractie totala de ceea ce este sau ar fi putut fi intentia autorului.

Prin urmare, m-am ferit mereu sa scriu prin prisma experientelor personale ale artistului, care sa fi condus la materializarea unei creatii.
Am considerat necesar ca trebuie trecuta sub tacere intentia coregrafului, tocmai pentru ca dansul ia nastere mai mereu intr-un registru abstract, care scapa unor interpretari ce tin de stari de fapt concrete care pot hrani, intr-un fel sau altul, o creatie coregrafica.
Din aceasta perspectiva, un spectacol de dans, odata creat, are viata proprie si isi manifesta polisemia, isi propaga semnificatiile independent de ceea ce autorul a vrut sa spuna, se indreapta spre receptor ca o entitate cu vointa proprie, independenta de intentionalitatea in virtutea careia autorul a adus-o la lumina.
in cazul spectacolului OuiBaDa, care a avut premiera in cadrul Festivalului International „George Enescu“ din acest an m-am vazut nevoita sa „abdic“ cumva de la principiul mai sus mentionat si sa iau foarte serios in calcul o declaratie a coregrafului Gigi Caciuleanu despre aceasta creatie a sa, un gind impartasit cindva Ancai Rotescu.

Sa-ti mai spun o poveste, vrei?
francez, nascut la Bucuresti
Unde sint acasa?! Cu adevarat, numai intr-o sala de dans, intr-o sala de spectacol, oriunde ar fi ea. Sint intotdeauna acasa in fata publicului.
Casa mea, unde locuiesc, e la Paris... Da. Acolo revin mereu. insa, gindindu-ma bine la sensul ne-inocent al intrebarii tale marturisesc ca parca nicaieri nu m-am simtit realmente acasa. Niciodata. Asta de mic copil… si poate, pentru acest motiv ma simt acasa peste tot. Sint un cocktail.
OuiBaDa este o creatie coregrafica in care este evident traseul coregrafului Gigi Caciuleanu intre doua spatii culturale, cautarea unui „acasa“ care nu se fixeaza nicicind intr-un spatiu unic, concret, intr-o cultura detectabila prin prisma unui studiu antropologic.
Este vorba de un „acasa“ ce se manifesta exclusiv in perimetrul poeticului, al transfigurarii, ce isi extrage, e drept, seva dintr-un imaginar configurat „pe un picior de plai“…
Biografia autorului este vizibila in conceptul spectacolului, dar, ca orice creator autentic, Gigi Caciuleanu transfigureaza aceasta ruta trasata intre un „Oui“ lasat in urma in spectacol si un perpetuu „Ba da!“ ce reverbereaza pe tot parcursul acestei creatii al carei concept, publicat pe site-ul Teatrului de Comedie, consider ca e necesar sa il mentionez:

Oui*Ba*Da
De la spatiul mioritic la un spatiu meteoritic
De la piciorul de plai la gura de rai
De la geografic la ceresc

De la indepartat la apropiat, de la particular la universal.

DE-ALE PAMiNTULUI, DE-ALE LUMII,
DE-ALE CERULUI

iN JOS
Relatiile cu pamintul, cu piciorul de plai.
Izbituri, prelingeri si caderi.

LA ORIZONTALA
De la general (pamint) la particular (noi/ lume, lume)
Relatiile dintre noi, bipezii.
Aventuri lumesti: vise, cosmare si visuri dulci. Stari. Seductii si cutitorii de mahala.
Comploturi, iubiri si dusmanii.
Nazdravanii, omoruri si nunti cotidiene.

iN SUS
De jos inspre sus.
De la particular la general. De la concret la abstract.
De la teatrul nostru gestual la o integrare in miscarea unui ceasornic universal.
OuiBaDa - Montaj Muzical
Daca spectacolul este conceput ca un clip gigantic (o „plimbare“ coregrafica prin universul muzical romanesc de ieri si de azi) montajul muzical a fost gindit ca un travaliu de DJ.

Aceste consideratii pun in lumina ceea ce am putea numi paradigma intregii creatii a lui Gigi Caciuleanu: dimensiunea poetica. Atunci cind am scris despre Simfonia Fantastica, spectacol care a avut premiera anul trecut la Opera Nationala din Bucuresti, spuneam despre acest spectacol al lui Gigi Caciuleanu ca principala forma de manifestare scenica din aceasta creatie este esenta sa poetica:

„Sa definim […] forma de arta pentru care opteaza Gigi Caciuleanu. Fara indoiala, se afla tot timpul la indemina replica, originata etimologic, dar devenita cliseu, «a defini inseamna a limita»...Nimic mai discutabil de atit. Daca alegem sa punem hotar (aceasta este una dintre principalele semnificatii ale lui definio), vom incerca sa trasam un hotar in jurul esentelor care se reveleaza in spectacol, fara pretentia de a epuiza semnificatiile, cu speranta de a oferi o perspectiva cit mai imbogatitoare sub aspectul sensurilor transmise. Asadar, revenind la forma de arta pentru care a optat coregraful, am putea sa consideram, conform unei idei larg raspindite, ca avem de-a face cu un «teatru coregrafic». Printr-o racordare interioara cit mai onesta la ceea ce a incercat Gigi Caciuleanu sa transmita, s-ar spune mai degraba ca este vorba de un poem. s…t Tentatia e mare sa sustinem ca este un poem coregrafic, dar atunci cind un creator ofera o dimensiune poetica prin creatia sa, cuvintul poem nu mai suporta linga el nici o specificare. E vorba de un poem si atit, adica de o creatie marcata de ceea ce intelege Friedrich Hölderlin spunind ca «poetic locuieste omul». Locuirea poetica reprezinta o modalitate de salasluire autentica, in care adevarul devine manifest“.

Aceste consideratii isi pastreaza valabilitatea si in cazul recentului spectacol de la Teatrul de Comedie. Dimensiunea poetica este extrem de prezenta de la inceputul spectacolului, cind semnificatiile care vor „popula“ scena sint anuntate chiar de autor, pina la finalul in care ni se ofera o viziune coregrafica a Ciuleandrei, specifica limbajului de dans al lui Gigi Caciuleanu (ca o paranteza, trebuie spus ca nu putem sa nu ne gindim, asistind la momentul final al spectacolului, ca, de acum inainte, Ciuleandra se va dansa asa cum vrea Gigi Caciuleanu).
Poezia strabate toata substanta scenica, fiind vizibila la nivel vizual prin aducerea in scena a multor elemente suprarealiste, in sensul ca ele scapa oricarei naratiuni concrete, intrind in registrul unor stari care urmaresc privitorul si care eludeaza necesitatea verbalizarii.
Cu toata banalitatea inchisa in aceasta declaratie, trebuie sa marturisesc ca pe scena Teatrului de Comedie mi-a fost clar ca nu se instituie nimic altceva decit sufletul romanesc, cu toate contrastele si tragismul lui, cu poezia lui fara tinta precisa, cu aspectul sau de scara ce duce spre stele si coboara spre tenebre, cu iuresul nehotaririlor, cu instabilitatea specifica acelora ce nu isi gasesc locul sub nici un acoperis si opteaza atunci pentru cerul instelat.
Sufletul romanesc, cu atractia lui perpetua pentru farmecul inchis in sfera lui „Oui!“, dar intorcindu-se mereu, pentru a-si reconstrui salasul, in inima lui „Ba da!“, in sinul acestei ciudatenii logice in virtutea careia o negatie linga o afirmatie intareste si mai mult afirmatia.

Coloana sonora induce sentimentul unui poem scris la voia intimplarii, cu treceri extrem de bruste de la Ghetto Dacii la cintece ale lui Benone Sinulescu sau Corina Chiriac, sau de la Parazitii la Ioana Radu, ori de la Maria Tanase la Pavel Stratan, iar exemplele pot continua pentru tot parcursul spectacolului. Ar putea parea ca e vorba de un potpuriu intentionat construit pe contraste. Dar daca privim cu atentie coregrafia spectacolului, nu putem rata coerenta intregii constructii care rezida tocmai in structura limbajului de miscare ce aduna laolalta contrastele, pentru a scoate la lumina caracteristicile fundamentale a ceea ce numim, repet, suflet romanesc.
Exista asadar trei linii fundamentale care strabat universul creat de Gigi Caciuleanu prin spectacolul OuiBaDa: contrastele specifice acelora integrati in spatiul spiritual romanesc (lacrima perpetuu vecina cu zimbetul, hohotul de ris impletit cu plinsul, caderea geamana zborului etc…), dimensiunea poetica ce introduce o inepuizabila polisemie a actului artistic si coerenta limbajului coregrafic, menita sa „cimenteze“, sa dea soliditate faptelor scenice tesute pe contraste.
Trebuie remarcati toti dansatorii care au lucrat la OuiBada, in primul rind pentru bucuria cu care danseaza, pentru echipa minunata pe care o fac in acest spectacol: Cristina Babalac, Rares Budileanu, Rasmina Luisa Calbajos, Doina Nicoleta Georgescu, Lari Cosmin Giorgescu, Catalina Ana Gubandru, Szasz Levente, Anca Loghin, Lelia Marcu, Cristian Nanculescu, Arcadie Rusu, Casandra Oana Stelea.

Inchei cu un gind al lui Gigi Caciuleanu impartasit tot Ancai Rotescu, pentru ca el evidentiaza mai bine decit orice teoretizare sau simpla constatare modul in care coregraful aduce la lumina substanta poetica a dansului sau:
Viata da combustie dansului. Dansul este viata. De aceea, poate, faptul ca nu se vorbeste in dans..., mie asta imi lipseste citeodata. in ceea ce fac eu intervin intotdeauna, daca nu texte sau fraze ori cuvinte, atunci sigur subtexte... Gasesc ca si fata e importanta, bineinteles nu in sensul zimbetului balerinelor clasice, care e stereotipat. Asa este el, n-ai ce sa-i faci... Nu discut daca e bine sau e rau. Dar fata omului nu e un genunchi, adica are ochi, are nas, are o gura, are riduri si de aceea e important si ce exprima aceasta fata. Si nu numai. Iar suflul omului, respiratia sint primordiale in dans.
Citeodata o gifiiala sau un oftat scos intr-un anume fel, chiar de oboseala, chiar nedefinit si chiar necontrolat, poate sa dea ceva. Si transpiratia poate sa dea ceva; toate sint instrumente ale aceleiasi orchestre. Dansatorul este o intreaga orchestra evoluind in interiorul unui ansamblu de orchestre. Iar coregrafia este o orchestra intr-o orchestra si intr-o alta orchestra, ca papusile acelea rusesti.