OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Dilema critica interesanta in „cazul“ filmului lui François Ozon, 8 femei, nu mi se pare una intre extreme. Cei „care s-au plictisit de moarte dupa nici jumatate de ora – nevazind in el decit o joaca usor infantila cu miza minuscula“ – cum ne semnaleaza in tripleta Mihai Chirilov, Andrei Gorzo si Alex. Leo Serban in Observator cultural Nr. 131, ca initiatori ai unui foarte atragator „Club al prietenilor celor 8 femei“ – cred ca ies din discutie. „Extremitarii“ (termen eminescian) par sa nu poata priza filmul, in trena unei inapetente cvasiideologice: suspectind „miza“ sau absenta ei, excomunica jocul. Le cam stim ratiunile, instrumentatia, filiatiile. Motivatiile le sint vecine cu ale unui fals profesor (Mircea Dumitrescu, in Cotidianul Weekend, nr. 97/2002) care acuza nu de mult, de la A la Z, „erorile“ lui Lucian Pintilie din Dupa-amiaza unui tortionar, pentru ca regizorul introduce insidios un joc anume in tratarea personajelor, cu „implicatii negative pe multiple planuri – moral, politic si (asta era! – n.n.) ideologic“. In afara de faptul ca prima parte a proiectiei ar fi „nepermis de lunga“, aflam ca avem de-a face cu „o discutabila complicitate intre calau si victima, bagatelizind, totodata, o reala tragedie si adormind memoria“. „Ziarista, care tot timpul inregistrarilor fumeaza si bea sucuri (sic!), nu depaseste nivelul…“ „Calaul pare a fi generos cu propriile sale amintiri, devenind abrupt sentimentalist“ s.a.m.d. In aceasta linie a trogloditismelor gazduite de suplimentul cultural al unui ziar girat onorific de un nume simandicos, ce am avea de discutat cu anonimul din inca mai onorata Academie Catavencu, pentru care 8 femei e „un fel de parodie locala, adresata publicului francez, care numai el stie ce parodiaza“?

Discutia productiva cred ca ar viza, in speta, nuantele evaluarii: daca „acceptam“ integral jocul sau doar partial, daca il savuram la cota maxima ori numai spre. In cronica sa din Dilema (nr. 493), Andrei Gorzo plaseaza 8 femei in suita de virf a unor divertismente (si nu numai) distribuite recent la noi: „cel mai rafinat, mai euforizant s…t de la O familie geniala – acea comedie magnifica despre depresie, pe nedrept eclipsata de fenomenul Amélie“. Dar in opusul lui François Ozon, euforia nu e „magnifica“, nici fluenta, ca in cel al lui Wes Andersen. Are sincope, falseturi, efecte epurate, „fractale“, intercalate cu momente voit „neutre“, statice. Chiar pasajele cintate si intrucitva dansate de Danielle Darrieux, Catherine Deneuve, Fanny Ardant si celelalte pina la 8 – clou-ul antologic al fimului –, in afara de tupeul „nepermis“ ca se produc in casa mortului presupus, pe care eroinele titulare cred ca tocmai l-au vazut injunghiat, sint trecute prin filtrul unei sublimari intr-un bemol comic-reflexiv al efluviilor iubirii degradate, nefericite, candid-versate sau nostalgice. Cheia ecuatiei secrete ne-o furnizeaza tot Andrei Gorzo, in aceeasi pagina din Dilema, scriind despre alt film cu similitudini: Triumful dragostei de Clare Peploe in asociere cu Bernardo Bertolucci. La fulguratiile geniale ale compozitiei lui François Ozon parvenim numai printr-o cascada de oximoroane critice, ca si in cazul numitei adaptari a unei piese de Marivaux, aceasta „deloc complexata de propriul teatralism si nici pe departe asfixiata de costumele de epoca“; „faptul ca (interpreta in travesti – n.n.) face un barbat atit de neconvingator ii sporeste farmecul“; „faptul ca este ridicola o face cu atit mai emotionanta“; „este, aici, triumful costumelor de teatru si al oglinzilor mincinoase; seductia inseamna deghizare“; s.a.m.d.
Ca atare, ader la „Club“.