PATRIMONIU. Proiecte culturale în sudul Transilvaniei

Autor: Mihai PLĂMĂDEALĂ | Categoria: Arte | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

PATRIMONIU. Proiecte culturale în sudul Transilvaniei

Se spune că spiritul unei cetăţi este dat de oamenii care o locuiesc, nu de zidurile sale. Pe de altă parte, ştim că geografia determină tipul de conştiinţă. Articolul de faţă ar s-ar fi putut intitula Oameni şi locuri, dacă sintagma nu ar fi fost intrată atît de puternic, cu eventualele prejudecăţi, în conştiinţa cititorului. Una dintre cele mai frumoase şi interesante zone din România este, fără doar şi poate, sudul Transilvaniei. Triunghiul imaginar format de Sibiu, Sighişoara şi Braşov oferă istoricului de artă, antropologului şi etnografului, pentru a mă rezuma la doar cîteva domenii de cercetare, materiale inepuizabile. Regiunea, colonizată de saşi, conţine un sistem de biserici fortificate şi cetăţi ţărăneşti (iniţial peste trei sute, jumătate dintre ele dispărute pînă în prezent) dintre care Biertan, Viscri, Saschiz, Prejmer, Valea Viilor, Cîlnic şi Dîrjiu sînt incluse pe lista monumentelor UNESCO.

Marea problemă locală este fenomenul de depopulare, care acompaniază distrugerea accelerată a patrimoniului material şi imaterial. Casele părăsite de saşi în ultimele decenii sînt ocupate de oameni din pături sociale defavorizate, care nu pot înţelege, fără sprijinul necesar, valoarea istorică ori artistică şi potenţialul turistic al obiectivelor din proximitatea lor, în timp ce obiceiuri şi meserii practicate timp de secole de saşi dispar fără urmă (ori urmări) sub ochii noştri.

Prin rîndurile de mai jos, semnalez un set de iniţiative capabile să stopeze degradarea fizică şi spirituală a regiunii. În spatele acestora, doar o fundaţie, Mihai Eminescu Trust, şi cîţiva oameni inimoşi.

Fundaţia a luat fiinţă în anii comunismului, în scopul strijinirii intelectualilor dizidenţi din România. Preşedintele Mihai Eminescu Trust, Jessica Douglas-Home, l-a vizitat în 1987 pe Constantin Noica, de la care a aflat de pericolul sistematizării satelor, idee pe cît de prostească, pe atît de celebră în acea perioadă, echivalentă cu incendierea Romei de către Nero. Fundaţia a pus bazele unei mişcări internaţionale pentru salvarea satelor săseşti din Transilvania.

Între intenţii nobile şi materializarea lor pot exista diferenţe majore. În cazul semnalat, avem de-a face cu un acord total între scopul fundaţiei (al cărei patron onorific este Alteţa Sa Regală Prinţul Charles) şi „realitatea din teren“. Personal, am aflat de existenţa citatei organizaţii în perioada în care tocmai îl învingea pe Dracula, în varianta de parc de distracţii adosat Sighişoarei. De atunci pînă acum, rezultatele sînt palpabile. Dacă satul Viscri a fost vizitat în anul 2009 de 11.000 de oameni, cei mai mulţi de peste hotare, înseamnă că turismul cultural şi ecologic este calea viabilă pentru un astfel de patrimoniu. Doamna Caroline Fernolend, Director România al Fundaţiei Mihai Eminescu Trust, pe care am întîlnit-o la începutul lunii iulie cu ocazia unei conferinţe UNESCO, a avut amabilitatea de a ne oferi un interviu în exclusivitate pe această temă:

„În 1999 am reuşit să conving fundaţia Mihai Eminescu Trust să începem activitatea de revitalizare a satului Viscri. Am modelat această fundaţie după nevoile comunităţii locale. Astăzi lucrăm în 25 de sate şi proiectele pe care le derulăm abordează toate problemele locale. Dorim să restaurăm patrimoniul construit, să păstrăm meşteşugurile tradiţionale, să învăţăm oamenii din pături sociale defaforizate – acum majoritari în satele noastre săseşti – o meserie cum ar fi cea de zidar, tîmplar sau dulgher. Recunosc că pe aceşti oameni i-am marginalizat şi noi pînă în 1990, însă acum avem nevoie ca ei să ducă mai departe, în alt fel, cultura pe care strămoşii mei au păstrat-o timp de 860 de ani.

Dintre cele peste 700 de proiecte ale noastre, unele s-au încheiat sau sînt pe cale să se încheie, cum ar fi proiectele de refacere a bisericilor (inclusiv cele ortodoxe), a caselor, a cetăţilor fortificate, de pavare a unor drumuri sau de restaurare a şurilor în stil tradiţional (cu îmbinări din lemn, fără folosirea cuielor de fier). Proiectele ce privesc comunitatea, însă, nu se termină niciodată. Încercăm să facem ca fundaţia să fie parte a satului. Facem mai întîi o prezentare în satul respectiv, pentru a vedea nivelul interesului şi ne asigurăm că autorităţile locale nu se simt ameninţate de prezenţa noastră. Nu impunem nici un proiect, lăsăm ca oamenii să vină singuri cu idei. De obicei, prima propunere a acestora este restaurarea căminului cultural. Responsabilitatea pentru derularea proiectului rămîne a localnicilor, fundaţia încercînd doar să găsească sponsori. Contribuind la restaurarea unor monumente, sătenii devin responsabili şi mîndri de ce au realizat şi nu mai distrug.

Sigur că localnicii de alte origini decît cea săsească nu pot simţi aceeaşi încărcătură emoţională faţă de tradiţia şi patrimoniul strămoşilor mei pe care o simt eu, aşa că am apelat la motivaţia economică. Oamenii din Viscri au înţeles, în final, că acesta este mijlocul prin care pot trăi: promovarea turismului cultural în zonă. Am reuşit ca, într-un an, să avem peste 11.000 de turişti (cei mai mulţi de peste hotare) într-un sat cu 400 de locuitori. Pentru sătenii care primesc oaspeţi, oferim cursuri de limbă engleză sau franceză, de contabilitate, de relaţii cu publicul, încercînd să îmbunătăţim standardele turistice. Unii dintre ei, provenind din medii foarte sărace, s-au transformat total în urma acestor acţiuni.

Avem însă şi oameni pe care îi «pierdem», cum a fost în cazul cursului de zidari pe care l-am organizat în 2006. Dintre cei 46 de tineri care au primit diplomele de absolvire, doar 16 mai lucrează pentru proiectele fundaţiei, restul muncesc în diverse alte locuri, inclusiv în străinătate. Totuşi, aceşti oameni nu sînt complet pierduţi pentru noi, pentru că ei duc mai departe ceea ce au învăţat şi felul în care noi vedem lucrurile. Am avut şi dezamăgiri, cum a fost atunci cînd săteanul pe care l-am plătit pentru punerea fundaţiei cuptorului tradiţional de cărămidă şi ţiglă mi-a spus că a cîştigat atît de bine, încît doi ani nu va mai munci. Un comportament asemănător a avut şi Gheorghiţă, colegul meu de şcoală primară (cele patru clase fiind şi singurele ale acestuia), pe care l-am chemat să termine acelaşi cuptor, deoarece familia lui era foarte săracă, neavînd nici măcar curent electric în casă. Cu banii cîştigaţi, consăteanul meu a cumpărat cercei de aur pentru soţia sa. Tot această familie, cînd m-am oferit să le fac cumpărăturile de la hipermarketul angros, pentru a cheltui mai puţin, a considerat că are prea multă mîncare şi a chemat toate rudele la o masă mare. Pentru aceşti oameni, faptul de a avea hrană este deja suficient, dar eu vreau să obţin mai mult, o schimbare de mentalitate şi de stil de viaţă. Sigur că acest lucru presupune timp şi constanţă. În cazul lui Gheorghiţă, rezultatele deja se văd, el fiind acum zidarul «vedetă» al satului în faţa echipelor de televiziune care fac reportaje în zonă, pentru felul în care explică şi povesteşte.

Mă doare că se construiesc vile şi pensiuni şi cei care le fac nu înţeleg că distrug tot satul, pentru că turistul nu vine să mănînce şi să bea, ci vină să vadă un ansamblu unitar. În Viscri, am reuşit să împiedic astfel de tendinţe; în alte sate mai puţin, pentru că legea nu este destul de severă în acest sens sau nu se aplică.

După 1990, cînd am putut ieşi în afara ţării, am înţeles ce bogăţie spirituală aveam acasă şi cît de puţin o valorificam. Din păcate, tot de atunci a început şi distrugerea comunităţii saşilor, vecinătatea. În acest moment, mai sîntem doar 15 persoane de origine săsească în Viscri. Pe vremuri, existau patru vecinătăţi săseşti în satul nostru şi îmi aduc aminte că, iarna, după ce se adunau lemnele pentru foc de către toţi bărbaţii şi urma împărţirea acestora, se trăgea la sorţi pentru ca femeile văduve să nu fie defavorizate. Am crescut într-o comunitate aproape perfectă, cu toate că trăiam vremuri grele. Pe de altă parte însă, acum există şi vecinătatea românilor şi vecinătatea rromilor. Spiritul de comunitate care se dezvoltă în Viscri, cu ajutorul fundaţiei, este altul decît cel pe care l-am cunoscut cînd eram mică, dar el există.

Fac parte din ultima familie de saşi din satul Viscri şi nu am plecat din ţară, aşa cum au făcut-o aproape toate rudele mele, pentru că am simţit ca aici pot fi utilă, încercînd să duc mai departe ceea ce am moştenit de la înaintaşii mei.“

Recomanda articolul prin: