Cu un an in urma, la Calarasi, capitala de judet de cimpie cu iesire la Dunare dar nu si la vreo mare spirituala, un scriitor cu barba lunga si exces de idei pentru autoritatea locala, Stefan Draghici, uns consilier sef al Inspectoratului Judetean pentru Cultura, vernisa in aer liber, pe faleza bratului Borcea si in alte spatii ale orasului, cele noua lucrari ale Taberei/Simpozionului de sculptura monumentala in metal „Ion Vlad“. Uniunea Artistilor Plastici avea sa ia nota rapid prin Premiul pentru ambient, critica de specialitate si presa prin citeva zeci de articole savante ori informative aproape fara exceptie pozitive. S-au adaugat cinci filme difuzate in tara si in strainatate. Reactiile, care au depasit cu brio statutul nu doar de eveniment judetean dar si pe acela strict romanesc, au facut posibila proiectarea unei a doua editii cu participarea deja anuntata a unor nume sonore. De altfel, nici prima editie nu a dus lipsa artistilor de marca: Titi Ceara (cu ale sale Geneze), Gheorghe Zarnescu (Carele zeilor), Ionel Cojocariu (Masina de tocat vise), Laurentiu Mogosanu (A nu fi este starea eterna), Vlad Ciobanu (Altar), Vasile Ivan (Sase ferestre si jumatate), Dionisie Popa (Ecvestra XXI), Dumitru Radu (Vehiculind speranta), Sava Stoianov (Babele). Evaluate oficial, lucrarile inseamna circa un milion de dolari (aproape 22 de miliarde de lei, daca aproximarea schimbului valutar e mai puternica emotional pentru unii), cadou cu pretul in crestere stabila oferit orasului, in definitiv.
Povestea materiala care a facut posibila aceasta expozitie in aer liber e ea insasi spectaculoasa: imensul combinat calarasan, excrescenta aiuritoare a regimului Ceausescu, intins ca intr-un apocaliptic SF pe zeci de hectare, e astazi (dovada a „eficientei“ trecutei administratii comuniste pe care unii o depling cu o teribila inconstienta) un urias depozit de fier vechi (abia vazindu-l ai sentimentul ca pricepi termenul „urias“). Imaginatia lui Stefan Draghici si a partenerilor sai in organizarea taberei de sculptura in metal a transformat o mica parte din acest depozit in obiectele artistice pe care le citam mai sus. Industria grea producatoare de arta, aparenta metafora (nu-i vorba, cam de prost gust) s-a incarcat astfel, la Calarasi, de realitate, si inca in deplin bun gust experimental.
Daca toate acestea se intimplau cu un an in urma (cu inca 79 de ani mai devreme se nastea Ion Vlad, care ar fi sa dea si numele unui Centru de Arta Contemporana ce ar mai suplini lipsa oricarei institutii artistice profesioniste in zona), cu o luna in urma, ghinion, la Calarasi se intimplau alegeri locale… De ce ghinion? Sau pentru cine? Tocmai pentru lucrarile de arta monumentala de care vorbeam mai sus, cu tot cu proiectul care le-a generat.
Nou alesul primar, Mirel Tutuianu, membru PDSR (va mai indoiati?) doreste cu incepere de astazi sa ridice lucrarile de pe amplasamentele decise de artisti, amplasamente confirmate de altfel, la vremea respectiva, de catre administratia locala, spre a le duce undeva, in afara orasului, conform chiar platformei electorale cu care reprezentantii locali ai partidului lui Ion Iliescu au candidat. Nu ilegalitatea si obraznicia ar fi surprinzatoare, cum sa zic, ci nemarginirea lor. Costul reamplasarii, dincolo de ireverentiozitatea mirosind a crima fata de artisti si operele lor, ar fi un atac fara sens la bugetul local, intr-un oras in care, in ultima vreme, din economie, a disparut pina si iluminatul public. Daca amplasarea s-a facut sub supravegherea stricta a specialistilor, „reamplasarea“ va fi opera „imaginatiei“ profesorului de sport Tutuianu. Un upercut in figura si asa tumefiata a culturii. Sa fie acesta proiectul pe care PDSR il pregateste pe post de „binefacere“ culturii nationale? Sau trebuie lasati singuri regii daci din ipsos, cu tricolor, kitsch-uri privind Dunarea de pe faleza, masura a „simtului estetic“ (curat est – etic, coane Mirel!) al primariei de pe Borcea?

