OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Ieri dupa-amiaza, vrind sa parchez in fata la Athénée Palace, am oprit la semafor. Din nimic, trei pustani care imparteau, cred, niste pliante soferilor, si-au lipit mutrele de geam si au inceput sa ma injure. Am ramas in primul moment uluit caci nu intelegeam despre ce era vorba. Din veselia deosebita de pe fetele lor ciupite de varsat am dedus ca, vazind o masina cu numar strain, s-au amuzat ca nu stiu romaneste si, deci, nu pot deduce din aerul lor zglobiu ca ma injura de mama. M-am enervat si am inceput sa-i injur si eu ca sa le arat ca stapinesc limba din strabuni. Ei si mai si, eu si mai si, pina ce s-a dat verde si am plecat.

Scena inca ma urmareste pentru ca este imposibil ca, mergind cu masina prin Bucuresti, sa nu fii agresat. La orice semafor, daca intirzii o fractiune de secunda plecarea, cit sa schimbi ambreiajul, esti claxonat. Nimeni nu se opreste sa-ti faca loc, daca indraznesti sa iesi din parcare. Orice grasan iti taie calea cu imensul lui 4 x 4 negru, caci „asa vrea muschiul lui“. Nu mai vorbesc de imbrinceala din tramvaie, de vinzatoarele de prin magazine, sau de functionarele de la telefoane, care continua sa vorbeasca tare intre ele fara sa-ti in seama intrebarea. Cum sa te porti in asemenea situatii? Ignora-le, imi spune cineva, caci daca sari la bataie, dupa cum te vad, tot tu o incasezi, plus ca starea de nervi nu face bine la inima. Dar ma stapinesc tot timpul, raspund, doar din cind in cind imi ies din fire, precum ieri dupa-amiaza, cind agresiunea nu era cu nimic motivata. Uita-te atunci, cinic, pe geamul de alaturi.

De fapt, daca observ lumea din jur, cam toti reactionam asa : il ignoram pe celalalt in egala masura cind ne injura, cind ne cere bani la iesirea din magazin sau cind sta linga noi in tren si nu ne adresam vreo vorba pina ce coborim, citeva ore mai tirziu. Curios, dupa tacerea dinainte de 1990 s-a instaurat rapid vacarmul, cum s-a spus, dar si dupa 2000, aproximativ, s-au instaurat, parca fara sa ne mai dam seama, cinismul si ignorarea totala a celuilalt in locul comunicarii emotionale si a implicarii in viata publica de mai inainte. Poate ca cele doua praguri sint de natura politica, poate coincid cu afirmarea de noi grupuri pe scena publica, poate ca hipopotamii rasi in cap si cu priviri porcine nu pot merge decit drept inainte indiferent daca te calca cu jeep-ul pe trotuar – caci nu se pot nici opri, nici da la o parte – sau pe carosabil dat fiind ca, in general, le lipseste frina – si cea materiala si cea conceptuala. Poate ca cine are primul jeep nici nu se poate purta altfel caci trebuie mai intii sa-si satisfaca pofta supraponderala, prin restaurante ca si pe strada, si abia dupa aceea sa inteleaga, eventual de la medic, ca un trup, daca nu si o minte mai sprintena, ii face bine nu numai lui, ci si altora. Poate ca, poate ca.

Dar, pina atunci, eu, noi, astia doar cu, eventual, burta virstei si cu inca un rest de bun-simt, cum ne descurcam, luam distonocalm sau tinem vreo bita scurta prin apropiere, sa-i pocnim pe derbedeii cu sau fara 4 x 4?
Nenorocirea este ca, indiferent daca voi apela sau nu, cum sper, la instrumente contondente, limbajul deja mi s-a alterat. Vrind, nevrind, agresiunii verbale ii raspund cu aceeasi moneda, clacsonului cu un alt claxon, privirii piezise cu o privire scirbita. Simt cum ma afund in mocirla invizibila prin care calca linistiti si cei care ma enerveaza, cum incep sa seman cu ei, cum ei, tot mai des, ma vad la fel cum ii vad si eu. Simt ca ma adaptez, ca ma adaptez al dracului, la fel cum, probabil, si ei s-or fi adaptat „celorlalti“ mai inainte. Cum sa nu devin deci un „celalalt“ si sa stiu totodata sa ma pazesc de el? Cum sa semnalizez faptul ca eu sint altfel fara sa induc si parerea ca, atunci, cu atit mai usor ma poate oricine imbrinci cit colo, impunisabil? Cum sa ma port decent fara a ma discredita, intr-o lume in care politetea este taxata drept slabiciune?

Din nefericire, am impresia din ce in ce mai persistenta ca, desi sint inca in stare sa formulez intrebari, nu mai reusesc sa gasesc raspunsuri. Poate de aceea si incerc sa scriu aceasta rubrica, ca sa ma pot distanta de furie sau de un dezgust spontan si sa regasesc drumul, parca pierdut, spre cel de alaturi. In articolul precedent spusesem ca voiam sa exorcizez „barbaria celuilalt“, dar observ abia acum ca acolo cuvintele nu sint puse, precum aici, intre ghilimele. Sper ca cititorul le-a dedus atunci din context, dar ma intreb acum daca, uitind ghilimelele, nu am intuit, inconstient, dar exact, propria mea ambiguitate. Caci, recitind ce am scris aici, imi dau seama ca este scris, desi fara intentie constienta, pe un ton violent care suprima orice ghilimele si atribuie o reala barbarie personajelor invocate. Or, tocmai aceasta este problema: cum sa transform barbaria lor violent jignitoare intr-o „barbarie“ care sa fie doar „diferenta Celuilalt“ fata de mine, o diferenta fondatoare pentru el sau ea si cu care trebuie sa incerc sa supravietuiesc, desi imi pot pastra dreptul de-a nu mi-o insusi?

Teoretic, in orizontul plural in care (voim sa) ne situam, aceasta diferenta fondatoare nu este principial indreptata contra mea – eu sint tot un „celalalt“ pentru el –, desi amindoi stim ca diferenta cu pricina, in anumite situatii, il poate distruge pe acela dintre noi care ii sta in cale celui de-al doilea.
Mi-amintesc ca, atunci cind luam lectii de soferie in Amsterdam, instructorul meu, altfel un golanas simpatic, imi spunea mereu ca, in caz de accident, trebuia sa-mi pastrez calmul – calm down, zicea, caci nu stiam inca olandeza –, sa-i zimbesc celui care provocase accidentul, sa nu recunosc vreo vina, chiar daca o aveam, si doar sa facem schimb de carti de vizita; in rest, il ascultam uluit, explicindu-mi ca se ocupa de situatie compania de asigurari. Zimbetul, ca si cuvintele englezesti, tocmai acest rost il aveau, sa detensioneze situatia in loc de-a o escalada, plecind de la presupunerea ca accidentul nu era voit efectuat contra mea, ci se datora unor circumstante in care foarte usor puteam sa ma aflu si eu, altadata.

De acord, imi spun acum, ar fi trebuit deci in cazul pustanilor de mai sus sa ma comport eu matur, nu la fel de idiot ca ei, sa le zimbesc coborind din masina si sa-i calmez. Da, asa ar fi trebuit, totusi va intreb, boieri dumneavoastra, care era compania mea de asigurari in caz de accident, in caz ca, de exemplu, unul din pustani, din aceeasi dorinta de amuzament care fondeaza „diferenta“ lui, scotea si un briceag, crestindu-ma pe mine care toata viata, inca de pe cind eram eu insumi un pustan, am avut oroare de bricege?
La care, vechiul meu instructor din Amsterdam ar fi ridicat probabil din umeri sau mi-ar fi raspuns pe cunoscutul ton amical sec olandez: pai, faceti-va atunci o companie de asigurari!