OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Diogene Laertiu povesteste o anecdota despre Diogene, filozoful cinic al secolului al IV-lea i. Chr., care a ramas emblematica pentru cinism in genere. Pe scurt, Alexandru cel Mare i-ar fi oferit lui Diogene sa-i satisfaca orice dorinta ar fi avut, dar Diogene, intins la soare, i-ar fi raspuns doar „Nu-mi lua lumina soarelui“. Acest scurt schimb de replici ne uluieste si astazi prin incongruenta dintre oferta si cerere: prima este enorma, aroganta si exprima o Putere care se considera nelimitata, a doua este minora, modesta si apartine unui om fara nici o putere, dar care nu sufera de absenta ei: Alexandru isi etaleaza puterea prin sfidare, Diogene o neaga printr-o contra-sfidare.

La fel de fascinanta este inversarea acestor roluri prin replica filozofului: promitind orice, Alexandru nu poate refuza ce-i cere Diogene si, desi Laertiu nu ne spune daca Alexandru i s-a conformat sau nu, este evident ca, prins in propriu-i lat, el nu putea sa nu i se conformeze decit prin calcarea cuvintului dat: el se vede astfel obligat nu sa mai ofere ceva, ci sa piarda ceva, prestigiul, facind, la propriu, un pas inapoi. Alexandru gindea deci intr-o logica a surplusului in care, oferindu-i lui Diogene un obiect de valoare, demonstra ca pierderea acestuia nu era pentru el o pierdere, ci sursa unui plus de capital simbolic (generozitate recunoscuta). Diogene gindeste insa intr-o logica a minusului pe care nici o pozitivitate nu-l poate anihila si ca atare nu o valoare cere, ci respectul unei nonvalori, caldura soarelui, care a nimanui fiind, nimeni nu i-o poate oferi, desi oricine i-o poate lua. Cel fara putere cere deci Puterii nu sa ii dea ceva, ci sa nu-i ia ceea ce nu era al ei. Puterii insesi i se demonstreaza astfel inexistenta, caci ea este dovedita a se baza numai pe eventuala dorinte de putere a celui ce nu o are: daca dorinta nu exista, puterea se prabuseste in derizoriu. Fabula lui Laertiu pare astfel sa sugereze ca Diogene si-ar fi demonstrat superioritatea de filozof prin anularea dorintei, si cinismul, prin dezarticularea Puterii.

Intr-o mai veche carte, Kritik der zynischen Vernunft, din 1983, Peter Sloterdijk distingea intre kunismul unui Diogene, bazat pe pura supravietuire si atrofie a dorintei, si cinismul lui Alexandru, expresie a unui „realism nerusinat“ in exercitiul puterii. Mai mult, kunismul primului ne-ar putea salva de cinismul celuilalt, spera autorul.
Nu cred. Intr-un eseu din Privind inapoi, modernitatea (1999) faceam portretul unui „kunic“ modern, Cioran, singurul roman, poate (adaug acum), care a ignorat orice forma de putere, chiar pe aceea de-a avea discipoli, n-a trait decit absoluta lui negativitate si nu a devenit niciodata un (contra)model de atitudine, nici individual nici social, ci doar un mare scriitor. Kunismul lui, daca a fost, a fost doar o forma de scriitura, si a fost citit doar ca o fictiune literara.

Nu stiu daca un asemenea ascetism ne poate salva, cum credea Sloterdijk, chiar daca il salveaza pe cel care il practica. Diogene si Cioran au trait in societati foarte diferite dar care aveau inca in comun prestigiul contra-curentului, al acelor contra-valori boeme care se puteau converti in valori alternative in memoria colectiva exact pentru ca opinia publica consta inca din reflectia unui numar de indivizi asupra unor „cazuri“, si nu devenise raspunsul omogen social modelat de mass-media. Astazi, dimpotriva, manipularea este atit de generalizata incit nu mai este loc pentru contra-modele, ele nemaibeneficiind de minuscula vizibilitate ceruta unui stimul al reflectiei.
Fabula mi se pare insa un bun „punct zero“ al cinismului din care sa-l privim pe cel de astazi. Mai intii, fiindca ambele replici sint prezentate ca memorabile, adica exceptii de la comunul cotidian, atipice in raport cu modul de-a fi al atenienilor obisnuiti: ca si in teatrul grec, faptele si vorbele protagonistilor de pe scena lui Laertiu desfid mediocritatea, dar si decenta corului, adica a unei opinii publice care le trece in legenda tocmai pentru ca ii contravin. In al doilea rind, „scandalul“ Diogene este individual, desi se spune ca ar fi fost seful unei „scoli“ cinice, si se manifesta prin citeva fapte de limbaj si gesturi socante – cauta, de exemplu, oameni cu o lanterna, ziua, plingindu-se ca nu-i gasea – fara a reusi, poate nici a incerca, sa creeze in jurul lui un curent de opinie: scrierile lui, de vor fi existat, s-au pierdut de mult si nici un Platon nu i-a (tran) scris dialogurile, ca lui Socrate. Mai mult, kunismul lui Diogene era refuzul net al unei anumite forme de recunoastere publica din partea lui Alexandru si chiar o palma data cinismului acestuia (in sensul lui Sloterdijk).

Nici una din aceste dimensiuni nu mai exista. Cinismul este astazi, dimpotriva, social, in sensul ca performanta vreunui individ luat drept model a ajuns curent public, si el nu mai este nicicum sanctionat de opinia generala, semn ca nu mai deviaza de la aceasta. Cinismul nu mai este un refuz al unor modele de comportament dominante, ci a devenit el insusi majoritar, si nici un refuz al puterii, ci mai curind un mod de-a ajunge la ea, a o cuceri si a o pastra: kunismul a disparut, deci, in favoarea unui cinism generalizat. In fine, acesta nu se mai manifesta in primul rind in limbaj, ori in gesturi spectaculoase, menite a intepa emfaza altuia si a-i demonstra gaunosenia. Cinismul nu mai este, cu alte cuvinte, o forma de critica sociala, ci un instrument pentru a-si manifesta propria forta, el este asertiv, nu interogativ, si conservator, nu subversiv, dornic sa legitimeze pozitii si structuri sociale, nu sa le puna sub semnul intrebarii.

El nu mai este o interogatie asupra inumanitatii semenilor, nici un mod de a le scutura prejudecatile prin terapie de soc a unui „Socrate delirant“, cum a fost numit Diogene, in raport cu cel intelept. Cinismul nu mai este de fapt nici o reflectie filozofica, ci un comportament pragmatic, autolegitimat prin minima observatie „asta-i lumea si ca dinsa sintem noi“.
Cinicul nu mai este un deviant, o ciudatenie, o traznaie eventual amuzanta, la care sa zimbesti, ca la butoiul in care se spune ca locuia Diogene: el a devenit intre timp omul statistic, regula, cheia succesului, modelul de invatat si de perfectionat. Cinismul este mareea neagra care a inghitit plaja mai tuturor formelor de activitate individuala si sociala din Romania, fara ca noi sa fi observat naufragiul vreunui petrolier in larg, este conditia sociala a lumii noastre de astazi, despre care nu ne mai intrebam nici cum s-a format, nici cum s-a generalizat.
Cinici sintem toti, „desteptii“ mindri de ei, ca si „prostii“ inca jenati, dar tacuti.