OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

- Decor
Marti te inscrii, joi te duci la discutie, intre 12,30 si 14,30. Primesc numarul 17. La vreo 20 de solicitanti, deci 10 pe ora, voi avea 6 minute la dispozitie sa aflu ce si cum. Ajung la ora 13 si ceva, dar nu intrasera decit 3. Saracii, or fi avut probleme, zic, da’ de unde, imi spune unu’ din coada, ca aia nici n-aveau numere.

Pai de ce i-ati lasat? Baieti iuti, zice altu’. Mai trec 15 minute. Loc de asteptare mic, stam in picioare, caldura sufocanta linga usa, daca stai ca toata lumea, aer conditionat, rece, mai incolo, unde nu sta nimeni. Ies afara: 35 de grade, trei banci in plin soare, goale, un copacel linga parcare. Pe zid, chiar linga intrare, un afis mare: „Transparenta in administratia publica. Participa si tu!“.
M-asez pe-o piatra, linga un ciine incolacit. Ciinele pleaca plictisit la alt copac, eu ramin. Mai trec 15 minute. Intru inapoi. La ce numar s-a...? La 7. Mai sint doar vreo 5 inaintea mea, asa ca 17 tot apuca, ia sa fiu atent, c-altfel mi-o iau altii inainte, sa ascult ce zice lumea, ca la coada multe inveti.

- Actorii
Discutii incinse, ba la usa noastra, ba la aia de alaturi, de la sectorul 2: la a noastra vii pentru o discutie mai generala, dupa aia mergi la sector sa ti-o rezolve. Alta coada? Alta, pai ce crezi dumneata ca dai asa buzna? Aici e cu ordine. Cine face ordine? Doamna. Care doamna? Aia de ne striga. N-o vazui pina acum. Pai cum s-o vezi daca statusi cu ciinele? Na, ca m-o prins, mai bine tac si privesc.
Un gras in pantaloni scurti ii explica altuia in pantaloni lungi cum a rezolvat el: ma tot purtau, dom’le, de la o usa la alta pina am intrat tare in ei si le-am spus... O roscovana linga mine intervine: stiti, sa nu plecati dupa aia, sa ma invatati si pe mine cum sa fac. Alaturi, un barbat cu fata supta i se destainuie unuia cu cravata la camasa, fara haina, dar cu servieta de IT-ist si IT-istul ii tot repeta, nu, asa nu merge, dar suptul nu-l slabeste. O baba recunoaste: eu, maica, am avut numar, da’ l-am uitat asa ca intru ultima. Toti vorbesc fara intrerupere, cu uluitoare amanunte din dosarul lor si fiecare il lamureste pe altul ce trebuie sa faca, desi el tot la coada sta, in ciuda competentei. Dupa care intra, brusc treziti din surescitare, ies spasiti si pleaca fara sa mai dea buna ziua celor cu care vorbisera asa de intim, de parca nici nu-i mai cunosc.

- Actiunea
inca 10 minute. Lumea incepe sa se agite. Ce face aia de nu mai iese, aud un glas, c-o facea pe mironosita ca nu intra decit sa intrebe ceva. Glasul vine dinspre un fund din fata mea si acesta, prin redresare brusca, produce o cucoana furioasa: uita-te la ea cum tot ii da cu gura. Brusc inteleg. Daca stai rupt de mijloc poti sa zaresti ce se intimpla in birou prin ruptura de la perdeaua de dincolo de usa. Alta cucoana se curbase intre timp si striga apriga: hai ca iese. Iesitii se strecurau toti printre noi cu ochii in jos, parca rusinati ca ne-o luasera inainte, dar iesita de acum, la care tipa curbata 1, pai stai la vorbe si noi nu mai apucam, chiar se scuza catre curbata 2, nu-i asa c-am stat putin? inca juma’ de ora, ma alarmez, dar tocmai intra numarul 15, asa ca prind speranta. Dar iaca vine puternic din urma un domn distins, slab, usor incercanat, cu ochelari, urmat de-o consoarta la fel si o zgiita: fata lor. Faceti loc, sint 12, zice distinsul.

Pai unde fusesi, neica, il intreaba curbata 2, in timp ce curbata 1 tacea si-l spiona pe 15 inauntru. Tocmai iese doamna sa ne strige. Sint 12, zice distinsul. Cum va numiti? Parnoveanu. Nu sinteti la 12, raspunde doamna si intra la loc. Aha, zice curbata 1, nu sinteti la 12! Sa stii ca ne-a trecut cu alt nume, intervine distinsa consoarta, si explica: doar n-o sa credeti ca am venit cu toata familia, fara numar. Curbata: Ehe! Distinsul: cind ti-oi zice vreo doua! Domnule, vorbeste politicos, strig eu, brusc inversunat, mai ales ca intelesesem ca 16 nu venise si deci urmam eu daca nu se baga distinsul, si m-asez in fata lui barindu-i usa, intii vezi ce numar ai si p’orma sa vorbesti. Distinsul pleaca furios dupa informatii. Exact la 14,20 iese 15 speriat, cineva ma impinge inauntru, intra, dom’le, daca ai 17, ce mai astepti, si eu intru in timp ce distinsul se intoarce, strigind la zgiita de fii-sa, proasto, ce i-ai spus aleia, c-a scris la 12 Parnescu, in loc de Parnoveanu.

- Sfirsit de act
Nu mai stiu ce-am vorbit cu doamna, mai ales ca erau acolo si alte doamne care se certau intre ele si eu cu greu puteam explica alei mele ce voiam peste glasul pitigaiat al unei colege. Nu stiu ce mi-a raspuns, decit ca sa mai vin peste citeva zile, ca cerceteaza ea. Si stau iar la coada? Pai cum, imi arunca ea peste umar in timp ce iesea sa se lamureasca cu Parnescu.
Stau doamna, susotii eu, da’ vorba e, mi-o rezolvati?

- Fara final
Scena s-a petrecut pe 27 iulie 2006. Nu spun unde, ca daca afla doamna nu mi-o mai rezolva. Nu am inventat nimic, nici continut, nici stil. Doar am scurtat, mult.
Scriu bine 2006, nu 1956, sau 1966, cind aveau loc asemenea scene in tineretea mea. Nu s-a schimbat absolut nimic, doar ca dosarele vechi si imputite troneaza acum linga computere si afisul cu transparenta, semnul europenizarii la care nu se uita nimeni. Haos, absurditate, bunul plac al functionarilor, reactie paroxistica a solicitantilor unii fata de altii, dar trecere la tacere si linguseala in fata functionarilor, mobile jegoase, ciini infecti, praf, murdarie.

Dar cel mai uluitor este ca nimeni, absolut nimeni nu incearca sa schimbe ceva si, de fapt, cred ca nici nu doreste. Furia ascunde complacerea ambelor parti in mizeria straveche. Functionarii nici nu se gindesc sa organizeze diferit lucrurile, sa adapteze procedura la computere, sa informeze in prealabil oamenii, sa-i trateze pe solicitanti cu respect, oferindu-le macar scaune la umbra intr-o sala de asteptare decenta. La solicitanti nu exista comportamentul de cetateni care cer drepturi, nu favoruri, sau care chiar vor sa participe, alaturi de functionari, la o „transparentizare“ profitabila si unora si altora. Primii le vorbesc ca unor iobagi, acestia se insulta intre ei pentru a-si descarca nervii, constienti de faptul ca pina la urma ceva ceva tot se rezolva, fie prin perseverenta diabolica, fie printr-o pila care sa-i scoata din ciclul infernal al cozilor. Ei nu sint constienti de faptul ca numai o schimbare de sistem si mentalitate impusa din afara poate face inutile si coada, si pila. Sau sint poate numai disperati ca din afara, in ciuda „intrarii in Europa“, nu vine nimic.

De fapt, lasind sa functioneze in voie coada, functionarii abrutizeaza oamenii, ii impiedica sa devina cetateni si le impun pila ca alternativa „decenta“ pentru a-si perpetua puterea. Iar solicitantii, acceptind situatia, consolideaza singura lege de bronz a institutiilor romanesti: coada sau pila.