OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Despre gropile Bucurestiului se poate vorbi din punct de vedere politic (ca rindul trecut), tehnic (numai ca nu inteleg, si pace, de ce in Suedia sau Germania, la geruri cel putin la fel de mari, nu crapa asfaltul iarna, precum la noi: ce i-or fi punind ei in plus, sau noi in minus?) si psihologic. M-as opri la acesta din urma, nu pentru ca as fi psiholog, ci pentru ca mi se pare egalmente fascinanta intrebarea de ce nu se repara gropile Bucurestiului si intrebarea de ce ne-am obisnuit noi intr-atit cu faptul ca nu se repara, incit nici macar nu mai intrebam de ce nu se repara. O problema, ar zice ironic un filozof – bine ca nici filozof nu sint – la fel de subtila, precum distinctia dintre uitarea fiintei si uitarea uitarii fiintei, la Heidegger!

Privesc, de la volan, pe soferii de alaturi, traversind gropile imemoriale de la incrucisarea dintre Stefan cel Mare si Lizeanu (bag brusc seama cite adrese de gropi pot oferi): nimeni nu se enerveaza si nimeni nu loveste cu palma in volan. De unde vine aceasta seninatate extraordinara, ma intreb, cind aceiasi soferi ma claxoneaza la o secunda de intirziere la semafor? De unde acest raport invers de enervare la mine si la ei? Gropile tot alea sint. Poate ei au masini mai bune – majoritatea sint, de altfel, jeep-uri 4 x 4 – decit Nissan-ul meu de 12 ani si astfel, la aceleasi gropi, arcurile masinii amortizeaza diferit. Se poate, dar uite ca nici domnul din Lada aceea nu se enerveaza. Din mai vechi lecturi mi-amintesc ca o definitie a tariei de caracter este tocmai stapinirea de sine. De ce el o are si eu nu o (mai) am?
Or, spuneam la inceputul acestui Plural ca (supra)tema lui este barbaria celuilalt pentru mine si barbaria mea pentru el, cu sau fara ghilimele. Cum sa inteleg diferenta dintre noi, cum s-o definesc? Este vorba la el/ea de absenta a enervarii la calcatul in groapa, sau de enervare stapinita? si de unde vine aceasta?

Ma gindesc, uneori, ca el/ea considera gropile caldarimului totuna cu gropile din pamint: o naturalizare a culturii care ar trebui sa-mi confere, mie ca si lui/ei, aceeasi seninatate cind calc strimb pe Agricultori (alta adresa!) si cind calc strimb pe vreun cimp, unde, nu-i asa, nici un agricultor nu injura cind da de groapa. Bucurestiul n-ar fi, atunci, decit un sir de cimpuri, cam cum era in amintirile din tinerete ale bunicii mele, al carei tata, carutas, venea cu carul la oras (dar ea distingea, cu zimbet subtil, intre „tatal care a facut-o“ – carutasul – si „tatal care a crescut-o“, negustor cu perechi de case, tot prin Agricultori, si care, bogat fiind, a dat-o la pension).
Primul tata, zicea ea, ca sa nu „stea la bariera“, o taia oblu prin „gropile lui Ouatu“. (Pe unde vor fi fost acele gropi mitice, sub care blocuri, pe ce strazi si prin care noroaie si praf secular va fi trecut acea caruta care nu conteneste sa treaca prin inima mea?).

Bucurestiul de acum, cu toate blocurile si Mall-urile lui, ar regresa atunci, in mintea lui/ei, in cimpurile cu buruieni si gropi ale bunicelor lor, si el/ea ar tolera gropile pentru ca ar retrai, la volan, mersul in nestire prin cimpurile din copilaria lor, mersul acela care mie mi-a fost dat numai prin
Toamnei si Viitorului. Iar alteori, ma gindesc ca el/ea nici nu simte ca o jignire personala calcatul prin gropi, pentru ca strazile prin care circulam, pentru el/ea, pur si simplu, astea sint. Aici ar functiona deci inghetarea temporalului: strazile nu se strica in martie dupa ce au fost reparate in octombrie trecut, cum ziceam rindul trecut si, in general, ele nu se strica (in timp) ci sint (intotdeauna) stricate: groapa este mereu acolo, gerul din februarie doar o ajuta sa iasa la lumina in martie.

Ar functiona aici si o substantializare a accidentalului: groapa nu este un accident, ci o esenta a strazii, ea face parte din definitia strazii ca alternanta de neted si adinc, denivelarea ei este la fel de naturala precum succesiunea de vale si deal in spatiul blagian al Mioritei.
Ba alteori ma gindesc ca el/ea a citit, poate, Dimensiunea romaneasca a existentei (1943), de Mircea Vulcanescu si a aflat astfel ca romanul „nu are sentimentul pierderii absolute“, al „iremediabilului“, ca pentru el „nimic nu se poate strica definitiv“ si, deci, adaug eu, nici o stricaciune nu este grava, caci se poate repara oricind. De-aceea, desi polemic in vorbe, romanul „este nespus de concesiv cu faptele“. A interveni urgent in viata „nu e, in esenta lui, un sentiment romanesc“. Speculatiile despre „ce ar fi fost sa fie sint mult mai intense decit reflectiile despre ceea ce trebuie facut efectiv in viitor“.

„Ne lovim aci de un element de intemporalitate a existentei cu care noi, cei care ne-am format in duhul filozofiilor apusene, trebuie sa ne deprindem si fata de care raminem mereu cu oarecare nedibacie“, conchide Vulcanescu, intr-un mod apropiat de constatarea „diferentei“ de aici, desi eu, mai nervos, sau mai putin filozof, o consider „barbarie“, nu „nedibacie“. Lipsa de urgenta in astuparea gropilor ar veni astfel dintr-o gindire care nu constringe pe cel care gindeste sa treaca obligatoriu la fapta. Daca in prima ipoteza cultura era naturalizata, acum cultura este vazuta ca minata de un virus destructiv propriu: discreditarea faptei, aminarea astuparii gropilor in ciuda consensului asupra oportunitatii, rezulta din convingerea intima ca ceea ce nu se face astazi se poate face la fel de bine si miine. Daca nimic nu este iremediabil, as spune eu, totul este remediabil si nimic nu trebuie neaparat remediat. Remedierea este delegata unui viitor caruia noi nu-i apartinem si fata de care nu sintem responsabili. S-o faca EI (Statul, Primaria), sau fa-o dumneata, ca tot te agiti atita; eu ma latesc in jeep-ul meu, iar gropile, da-le in PM.

Ci eu ma intorc si zic ca ramin „nedibaci“: refuz ca ipotezele de mai sus, ori textul lui Vulcanescu, sa duca la concluzia „deprinderii“ cu gropile: ar fi o concluzie barbara (fara ghilimele) la, in ultimul caz, o excelenta incercare de-a intelege „barbaria“ de catre un filozof al existentei romanesti „format in duhul filozofiilor apusene“. Or, problema tocmai aceasta este: cum sa inteleg comportamentul celuilalt si totusi sa nu-i accept concluzia? Cum sa nu cad inapoi, dupa aceea, in infierarea cinismului sau ne-simtit cind pretinde ca nu simte gropile ? Cum sa nu-mi crape fierea injurind atitea gropi si, mai ales, cum sa fac sa fie astupate odata?