OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Sau, hai sa ma gindesc la vacanta unor prieteni olandezi in Caucaz! Da, in Caucaz – pentru mine, inca un loc de pe o harta a lumii despre care sint incapabil sa realizez ca a devenit astazi accesibil oricui. Pe aeroportul Schiphol si-au cumparat un mic aparat de fotografiat digital, ca n-aveau, s-au dus la Istanbul, de-acolo la Tbilisi, in Georgia, de unde au luat diverse autobuze spre munti, s-au plimbat pe sus, au facut apoi baie in mare la Batumi si au trecut pe jos (!) granita spre Turcia, unde au facut iar baie la Trebizonda si, in fine, au ajuns la Ankara, la nunta unei nepoate din parinti olandezo-polonezi si englezi cu un baiat turco-american.

Cum ati mers? Cu rucsacul in spate, si-mi arata fotografiile. Cum Dumnezeu ati vorbit cu aia? Dind din miini, cu trei vorbe rusesti si doua englezesti. Cum ati gasit autobuzul si taxiul pina la granita turca? La fel. Ce ati vazut? Muntii: fotografie cu o Marie locala intilnita pe drum care i-a luat pe magari si i-a dus la oile ei „din deal“, printre flori si departari albastre-alburii. Orase: fotografii cu case darapanate, grasane rizind fericite, camere de hotel cu tapetul smuls, dar curate. Ankara: nu, nici o fotografie, un oras modern, dar o nunta minunata. Fericiti de ce au vazut, povestesc scurt si la obiect, fara mitologie spontana sau reverii istorice, cum as fi facut eu la Tbilisi sau Trebizonda. Uite asa, s-au dus, s-au plimbat si s-au intors, cum as face eu la Buzau sau la Focsani, ce mare lucru!

Ei, tocmai asta e, normalitatea unei calatorii care mie mi se pare miraculoasa, calmul cu care povestesc – desi cu lumina in ochi –, simplitatea cu care au decis sa-si faca vacanta tocmai acolo, eficienta cu care au pregatit drumul (harti, adrese, telefoane in caz de avarie), lipsa de pretentie in echipament (rucsac, haine) prin care – poate intentionat, poate automat – s-ar zice ca doreau tocmai sa-si scada vizibilitatea de straini, manifestindu-ti deschiderea fata de localnici si increderea in ei (Maria!), desi, imi inchipui, nu imprudenta, acceptarea fara complexe de superioritate a conditiilor locale de viata si masa, interesul pentru peisajul si flora de acolo, ei fiind medici, integrarea de la sine – desi temporara – in mixajul etnic al nuntasilor din Ankara. Nu altfel se purtau, mi-amintesc brusc acum, cei doi baieti intilniti in avionul dintre Schiphol si Otopeni: mi-au aratat planul de drum scris minutios intr-un caiet, cu amanunte despre Voronet, Sighisoara si Chisinau, „ca tot sintem in zona“; mergeau la fel de senini intr-o lume necunoscuta precum amicii amsterdamezi.

Nu ma pot opri sa nu ma intreb de ce ei au aceasta seninatate curioasa fata de lume, si eu, noi, nu. De ce ei aleg asemenea locuri si noi mergem doar prin capitalele occidentale, cite o zi-doua, dormind prin hoteluri scumpe (bani!) sau in jeepul propriu (economii) si mincind din valiza, ca doar n-o sa inghitim aiurelile alea „ale lor“. Stiu, majoritatea turistilor din Nordul occidental invadeaza anual plajele Sudului, etalindu-si burtile albe la soare, dar exista si ceilalti, si pe mine acestia ma intriga. Am mai umblat si eu cu rucsacul prin munti, cu cortul, cu autobuzele, cu bicicleta, chiar pe jos, in (fragmente din) asa-zisele grandes randonées, dar numai prin padurile-parcuri occidentale cu poteci super marcate; nimic aventuros. Daca modul de-a ne misca prin lume si de-a privi oamenii si viata lor ne caracterizeaza, cum sint eu in raport cu acei olandezi? Ce se afla in cultura si istoria lor, sau poate in genele lor, si nu se afla intr-ale mele?

Din istorie stim numai ca ei au cucerit o multime de teritorii la mii de kilometri distanta, economic si apoi militar, sau invers, ca au infiintat acolo agentii comerciale, au cistigat fabulos, i-au „vlaguit“ pe localnici, dar i-au si „civilizat“ (sint doua teorii, de aici ghilimelele), unii au ramas si au murit pe acolo, altii s-au intors, foarte tineri, din Indonezia, de pilda, ca alti prieteni, au intrat in rezistenta antinazista, s-au casatorit in Suedia si au ajuns in Gröningen fara a-si pierde nici un moment olandezitatea sau a-si vorbi limba materna cu accent, ba dimpotriva. Nu altfel va fi fost acest „spirit colonial“ la soldatii romani ramasi in Dacia, dar sigur alta este atitudinea romanilor ajunsi prin America si vorbind aici, cind mai vin inapoi, o americana ridicola si o romana bicisnica. Daca spiritul colonial inseamna, pe linga pofta de bani si de putere, tenacitate si rezistenta, si acest paradoxal amestec de invincibila identitate proprie si deschidere spre alte identitati, am putea poate spune ca din acest trecut vine, la amicii mei, turismul lor aventuros de azi si lipsa de prejudecati. Am putea, de asemenea, spune ca increderea in localnici vine si ea dintr-o mare incredere in sine, nu orgolioasa, ci pragmatica, a omului care stie sa gaseasca o solutie decenta in orice imprejurare, in opozitie cu descurcaretul nostru care face cu ochiul, se milogeste, dar ramine mereu nesigur in fata regulilor locale.

Nu e vorba numai de trecutul colonial, ci si de cel de mare putere navala (un timp), de comercianti prin locuri si pe la populatii necunoscute, de un anume spirit international cind redevin un popor mic (ca acum), invatind repede limba si comportamentul altora.
Noi nu avem, cred, aceste calitati (sau defecte, in ochii popoarelor colonizate). Am fost totdeauna sedentari, cu exceptia pastorilor, dar ei plecau doar spre a se reintoarce prin transhumanta, de obicei pe aceleasi rute, ani de-a rindul. Nu am fost negustori, nu am cucerit alte popoare (ceea ce e bine), dar nici nu ne-am amestecat cu ele (mai curind emigrantii lor s-au amestecat cu noi), si nu am fost navigatori.

Am fost, totdeauna, oamenii locurilor. Sentimentul acesta ca sintem aici dintotdeauna este fals daca il intelegem ca implicind o continuitate absoluta de identitate, de vreme ce mai toate familiile de romani cunosc tot felul de increngaturi cu neromani sau cu romani din alte zone, dar el este adevarat daca il luam in sensul ca miscarile noastre s-au petrecut totdeauna in acelasi perimetru, ca cei mai multi nu am emigrat definitiv, ci ne-am intors, fie si periodic, ca mestesugarii romani din Olanda, Germania, Italia sau Spania, la porcul de Craciun. Altfel decit amsterdamezii mei care cauta socializarea, fie si vremelnica, cu localnicii, cei mai multi dintre amicii mei romani de acolo ramin izolati, sfiosi, suspiciosi, parca incompatibili cu localnicii. Ei constituie, de fapt, transhumanta noastra moderna, bazata pe sentimentul ca ne aflam altundeva doar in tranzit spre un acelasi acasa. Olandezii stiu sa imbine localul – cum am vazut rindul trecut – si internationalul, cum am scris acum. Noi sintem vesnicii trecatori in drum spre inapoi.