OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Un camin studentesc, unde innoptez adesea, este cladit pe un delusor intre doua vaisoare. In acest decor idilic trei haite au luat in stapinire respectivele trei spatii. Ciini mari nu sint decit vreo doi-trei, restul puiandri, dar sincronizarea si vigoarea ii fac omniprezenti. Pe numarate, de sus de la balcon, sint cam 10-12 ciini la fiecare zona. Ziua, soarele, inghetul, sau munca din noaptea precedenta atipesc haitele, dar noaptea ele devin feroce. Cei 10-12 x 3 ciini latra toti, simultan. De ce? Probabil – caci din balcon nimic concret nu se vede – ca au loc miscari de trupe permanente, de trecere a granitelor, si haita delusorului se apara sau ataca in acelasi timp celelalte doua haite; din fericire, vaisoarele nu comunica intre ele, caci altfel atacurile laterale ar fi mai perfide decit luptele deal/vale.

Efectul este stereofonic garantat: ai impresia ca latratul, la propriu, te inconjoara, ca te afli prins in mijlocul haitelor si obiectul disputelor este, de fapt, dreptul de-a te sfisia primii, si nu apararea zonei impotriva invaziei. Stereofonia este in miscare, ca la acele filme cu ecran lat, in care auzi si vezi totodata motocicleta traversind in tromba ecranul – sau parca sala – de la stinga la dreapta. Miscarea lor nu pare a avea insa nici o logica, latratul vine de peste tot, in valuri, flux si reflux, nesfirsite zigzaguri interferente, care transforma spatiul intr-un haos brownian.

La sol, trebuie sa fie o viermuiala cumplita de ciini incolaciti unii cu altii mai dihai decit serpii, rupind in carne, cind apuca, si tulind-o apoi sa-si linga ranile in adincimea spatiului negru, de unde, neobosite, trupe proaspete navalesc. De aici, poate, tonul latratului: disperat, violent, ascutit, subtire, schelalait, sincopat, eruptiv si repede sugrumat, latrat cind din git, cind din piept, ca si cum ori unul ori altul deja ar singera, un latrat fara pauze, fara odihna, fara individualitate, imposibil de recunoscut, chiar daca cunosti subiectul – caci nu este latratul lui amical de peste zi –, colectiv, nu adresat cuiva in special, ci trimis lumii inainte de sfirsitul ei, vestind acest sfirsit, urlind apocalipsa unor oameni cazuti in somnul nimicniciei. Sau cazuti, ca mine, in insomnii neputincioase.

M-am certat adesea ca nu incep o noua antropologie, cea canina, caci in cea umana nu mai avem nimic de adaugat: la inundatii am putut (iar) constata ca mioritismul nostru este de neclintit, la inceput de secol 21, ca si mai inainte. Nici antropologia canina, poate, nu s-a schimbat, dar sigur si-a schimbat locul in lumea noastra, (zisa) umana. Ciinii ocupa noaptea spatiul din care oamenii s-au retras si se retrag dimineata, cind ei revin: pe la cinci-sase mai vezi cite unul tolanit in mijlocul strazii. Nu este adevarat ca ei doar isi apara teritoriul, pentru ca latra si de la un teritoriu la altul, ca pur semn de prezenta. Noaptea, ca intr-un oras ocupat, ocupantii se striga unii pe altii sa stie ca sint in viata si ca localnicii nu le-au taiat beregata.
Noaptea, orasul, cartierul, zona, este a lor. Caminele par a-i atrage – „pai daca le arunca astia (id est studentii) resturi de la etaj“, imi explica portarul – la fel, blocurile cu multe scari, spatiile dintre, pietele, cabanele la munte, imprejurimile stinelor, micile porturi unde se intorc pescarii, aleile infundate (ca a mea). Hic sunt leones, deci ciinii. Nu treceti noaptea pe acolo, treceti chiar ziua mai rar si nu treceti niciodata pe acolo pe bicicleta: ramineti fara pantaloni, sau rupti de picioare.

A doua zi, vecinii de camin se mira: ce, te-au trezit javrele alea doua? Asta este: de unde vine toleranta noastra pentru un fenomen de negindit in oricare oras european? Nu ma intereseaza legenda aparitiei ciinilor vagabonzi in Bucurestiul ceausist – ei imparatesc si in alte orase – nici istoria luptei eroice a primariilor contra lor; iubesc de-altfel ciinele (mai ales cel de la numarul 7, cum ziceam), desi am oroare de haita si nu scriu in nici un caz pentru a le cere exterminarea. Ma intereseaza, de fapt, altceva. De ce avem nevoie de ei in fiecare curte si scara de bloc? Cum de ni se pare fireasca agresiunea sonora, chiar fizica si le scuzam ca fapte minore, pitoresti ale vietii noastre publice, de zi si de noapte, in care strada devine un fel de stina de munte?

Poate ca ultima formulare a intrebarii ne apropie de-o „explicatie“, latratul ne reinvie mitul personal, sau etnic, al vietii la tara, reale sau imaginare, utopia naturii pure in care ciinele latra harnic de dupa gard. Patrupedul ne apare ca un garant al ordinii (ce, vrei „sat fara ciini“?), un paznic absolut („ce atitea alarme electronice la casa? Ia-ti un ciine“), un prieten devotat, o figura a fidelitatii constante. In tot acest simbolism ciinele nu produce ceva nou, ci doar prezerva ceea ce deja exista, nu mareste avutia, ci previne jaful. Iar daca l-a adus tata in ograda, imi aminteste de tata. Ciinele este simbolul central din conservatorismul nostru, al bunurilor si al memoriei.
In acest tip de imaginar haita nu exista, sau este doar un multiplu al ciinelui. Ea este negativa – ciini salbaticiti ca lupii – dar non durativa: haita s-ar face in perioada rutului, apoi se desface si piere. Fals: la caminul de mai sus, si in alte locuri, haita se reproduce automat si devine permanenta. Si, totusi, ea nu ne deranjeaza.

Eu cred ca patrupezii ne arata, noua bipezilor, o oglinda, in care putem sa ne distingem caracterul mai clar decit credem. Regresiunea spre arhaic prin mit este inselatoare si ar trebui sa ne intrebam o data serios cit de departe este arhaicul de salbaticie. Haita, astazi, nu este decit echivalentul animalier al gastii; latratul fiecaruia contra tuturor difera doar aparent de injuraturile de pe sosea sau de pe strada; aratarea coltilor sau chiar muscatura (preventiva) tine de comportamentul nostru „pragmatic“ menit sa arate celuilalt ca nu ne temem de el, ba chiar il bagam in PM daca ne sta in cale; paza permanenta sa nu vina aia peste noi tine de etica comuna a afacerilor; ideea de a-mi apara in primul rind ograda, este un ruralism degradat la extrem in competitia hiperurbana, zisa moderna; autarhia este singura realitate a socialului nostru asocial, in care orice solidaritate este exclusa si norma suprema o reprezinta „eu si ai mei“, iar latratul haotic noaptea nu este decit obiectivarea sonora a spaimei noastre obscure ca toata averea de azi, facuta asa cum a fost facuta, miine se poate duce pe apa simbetei. Avem incredere in dulai pentru ca nu avem incredere in oameni – adesea, pe drept, caci oamenii fura si ucid – si toleram latratul haitelor pentru ca ele raspund primitivismului din noi si din societatea noastra.