OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Alexandra VOICU
Diavolul are ochi albastri,
Editura Vinea, Bucuresti, 1999,
62 p., f.p.


Carte care a primit MARELE PREMIU ION VINEA la Festivalul national „ION VINEA“ (Giurgiu, 1998), sectiunea „Debut in poezie“, Diavolul are ochi albastri, cu subtitlul Viata si mai ales moartea bravului Alex, este alcatuita din doua parti: Viata e ceea ce se intimpla celorlalti (1) si... Viata e ceea ce se intimpla celorlalti (2). Din textul-prefata (care insotea citeva poeme din aceasta carte in Nouazeci, supliment de directie al revistei Luceafarul, nr. 16, august 1993 – autor: Cristian Popescu) aflam ca e o carte – arta poetica, in care „ruptura triadica autor-carte-cititor este resudata si reimplinita treimic (s.a., C.P.). Volumul Alexandrei Voicu este, fara indoiala, o arta poetica. Meditind cu cea mai mare seriozitate asupra fenomenului nasterii cititorului in procesul lecturii, asupra functiei divine a scrisului, asupra a ceea ce este poezia („nu e poetic ce se intimpla, ci cum percepi ceea ce se intimpla“ (!), p. 28), Alexandra Voicu incearca, ocazional, sa corecteze „greutatea“ despre care stie, probabil, ca nu mai e la moda prin imagini „socante“: „Abolirea clivajului dintre imagine si idee./ A acelui paralelism care tradeaza originea poeziei, mecanismul ei. In fapt, distrugerea si/apoi recuperarea sentimentului – pina ce lame/ de topor in propriul piept te poarta pretutindeni“, p. 18.

Versurile respira o incredere netarmurita in propria valoare (autoironia, despre care prefata spunea ca ar exista in text, ne scapa), care uneori duce la formulari megalomane: „Scriu aceste pagini, ce vor urca in Cer...“, p. 14; „Ai trait in asa fel incit sa nu pierzi nici o/ ora, nici o clipa din timpul tau – si iata-te/ cu un avans de vreo doua sute de ani/ fata de contemporanii tai“, p. 39. Vanitate intretinuta, fara indoiala, de platitudinile „filozofice“ pe care autoarea le emite cu aerul savant &pedant al descoperitorului: „Boala celor din jur e rationalitatea./ Actionind doar in numele ei devin irationali,/ neverosimili“, p. 44. Firave si, in general, nereusite tentative de experiment trec neobservate in marea de metamorfism naiv („M-am apropiat de cerurile Tale, in chip de buburuza“, p. 20) sau atroce („Vulturii se desprind din zid si vin in jurul/ meu, sa ma atace“, p. 27; „Ma simt citeodata o crosa a Lui, cu care/ joaca golf, din cind in cind, pe care apoi o/ asaza la locul ei, in sac. Sa astept alta partida“, p. 26).
In rest: aluzii culturale transparente, exploatate expeditiv si naiv pina la ultimele consecinte („Poezia e licoarea strecurata in urechea mea/ pe cind dormeam, dar nu stiu cum./ Mi-a atins inima. Acum stafia mea umbla/ prin lume, cautind vinovatul“, p. 15), intrebari retorice marcate de tragismul existentei („Cine poate ramine intreg/sanatos dupa ce/ a trait cu Satana?“, p. 15), nonconformism chinuit sprijinit de contraste „spectaculoase“ previzibile („Scrierile mele ce trebuie sa aiba testicule pline./ Ale lui Satan? Ale lui Dumnezeu?“, p. 14).

Cartea Alexandrei Voicu este – e important de precizat – o carte cu teza: dificultatea drumului catre divinitate in conditiile unui manifest dualism divin/demonic (plus tema adiacenta a luptei cu demonul, fie el cu sau fara ochi albastri): „Dumnezeu dicteaza si eu scriu, iar diavolul/ ma urmareste peste umar si face corecturi./ [...] Intorc capul de la lucrul meu/ si vad doi ochi – in aer, bulbucati, straini de/ lume: divini/ demonici“ etc.
Concluzie: ceva cunostinte despre cum se scrie poezie (sau, un anumit tip de poezie, ca sa fim precisi) aplicate harnic, constiincios, fara simtul masurii sau al ridicolului plus o teza sustinuta cu obstinatie in formulari, in general, conformiste – acestea sint coordonatele volumului Diavolul are ochi albastri, in care, spre adinca delectare a recenzentei, exista citeva fraze care rasplatesc efortul lecturii: „Dorul de a scrie manifestindu-se cum poate“, p. 29 sau, si mai bine, „Astazi si/ poezia e ceea ce se-ntimpla celorlalti“, p. 28.