OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Dora PAVEL
muncile lui don quijote
Editura Paralela 45, Colectia „80“, Seria „Antologii“, Pitesti, 2000, 106 p., f.p.


muncile lui don quijote este un volum-antologie de poezii, constituit dintr-o selectie cronologica a poemelor cuprinse in volumele anterioare – Naratiuni intimplatoare (1989), Poemul deshumat (1994) si Creier intermediar (1997), cu unele modificari. Autoarea a debutat cu versuri – Ante scriptum in Alpha 84 (1984) pentru ca in 1999 sa publice un volum de povestiri intitulat Intoarce-te, Esthera.
Revenind la antologia muncile lui don quijote, trebuie spus ca poeta mizeaza pe jocul existential grav al inchipuirii, pe care il transforma in corelativ simbolic al scrisului. Volumul se prezinta ca o confesiune a simturilor debordante, incercind sa capteze, cu o sensibilitate metafizica, sensurile „tari“ ale existentei. Prin urmare, „marile“ teme nu pot lipsi, acestea fiind insidios sugerate si cu o perseverenta a cuvintului abstract sa redea ceea ce se afla in spatele unor motive cu trimitere evidenta spre un ceva metaforic si transcendent. Citeva elemente „tari“ formeaza nucleul semantic care germineaza un univers definit si delimitat prin conceptualizare – neantul, singele, zidul, trupul, zborul. Moartea este tema cu variatiuni in jurul careia se invirte intreaga inspiratie a poetei.

Dora Pavel compune un ansamblu poetic cu asociatii de sens fara nici o legatura logica imediata intre ele, notiuni care au un referent abstract, pentru descifrarea carora este nevoie de speculatii uneori fortate – „copil. alerga pe sub piele (gratii revelatoare)/ pe santierul silentios/ o! gratii revelatoare cimitirul de mult ridicat e/ cu macaraua la cer/ si ce mai tata avea; aplecat peste riu agatat de un/ trunchi peste ceasul imens. si ce mai/ matusa; eczeme graunte cel mult risipite-n metrouri“. O poezie in care conteaza metaforicul, aluzia fulguranta catre o „tema universala“ reliefata prin cuvinte-nucleu, asociatia socanta de imagini poetice, confesiunea abstractizata. In sosetele metropolei se combina gravitatea metafizica cu suprarealismul rezultat la nivel lingvistic din transformarea semantica a soselelor in „sosetele“ metropolei. Un joc de limbaj originar care determina o mutatie de sens si care se afla in sugestia latentei deoarece actualizarea lui scripturala prezinta doar „structura de suprafata“ a unei sintagme purtatoare de semnificatie:
„exista siruri compacte vertebre erotice/ exista cauzele comune si ciinii.
comunicatele/ sosetele metropolei si mortul de la fereastra ca/ si cum ar marturisi cele trei cearcane ale/ noastre suprapuse duminica/ eu sub asfalt cresteam si meditam la clandestinitatea/ modelului meu vicios“.
In continuarea acestei poetici, sinele viseaza este o poezie in descendenta nichitastanesciana, in care proiectia sinelui pe „fagasul obisnuintei“ angreneaza etape succesive de intrupari si existente („mai apoi trupul lui mic-curentii patrunsi in trup –/ gura sloboda peste valuri adinci in plamini;/ astfel rivneste sinele inspre dimineata/ intrind pe fagasul obisnuintei“.
In general poeta vorbeste de „un cird de diavoli“, de un „vehicul mort“, de „un biet cal“, de „un rest de umanitate“, de „un paradox plimbat de singe“ – sintagme care devin titluri, titluri care devin poeme sau invers. O imagine colectiva care aduna lamentari, nostalgii, neputinte – o intreaga gama de sentimentalisme prinse in cirlige notionale. Dincolo de toata perdeaua de constructe, sentimentele dramatizate pe un fundal grav monopolizeaza tonalitatea volumului.

Adesea poezia Dorei Pavel se vrea biografica, incepe, spre exemplu, cu o aparitie a mamei in vis („apoi mama mi s-a aratat iarasi in vis. pe carare/ intr-o alba camasa de noapte/ cu talpile goale neobisnuit de lungi/ nu stiu de ce rinduite alaturi“), insa genereaza in „tema“ insistenta si ubicua a mortii, in abstractionism si evazionism vizionar: „cind pe-aici vor cinta trupele mortii/ cind pe aici vor salta trupele mortii“.
Dincolo de marcile poeziei feminine de genul: trup pudrat ca ghipsul, poezia este incarcata de senzatia mortii pentru cititorii care gusta inspiratia marilor teme. Un poem aproape agreabil este una din exceptiile volumului, poem eliberat de „fiorul“ metafizic: „acum ii dau tircoale am pareri de rau/ am mijlocul ingust/ vreau sa va invoc in aparare/ pentru ca nici nu ma miscasem din scaun/ pare un lucru serios/ privit din afara ascultat o clipa/ de fapt ii iesisem in cale“. Poemul continua in aceeasi linie despodobita si, formal, incearca sa duca la capat un proiect demarat de scuturare a sintaxei de ortografie si inlantuire de semnificatii referentiale.