OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Eugenia TARALUNGA
Mici unitati de perceptie
Editura Muzeului Literaturii Romane,
Bucuresti, 2002, 156 p., f.p.


Eugenia Taralunga scrie o poezie a perceptiilor microcosmice, a naratiunilor cotidiene trecute prin filtrul senzorial, cind in mod ludic, cind in mod experimentalist-existential, insa niciodata superficial, o poezie a confesiunilor de dragoste, diafane si sublimate, nascute dintr-o traire intensa si genuina. Naturaletea simturilor cu care poeta percepe intreaga lume este izbitoare in acest volum de debut, marturisirile, uneori dialogate (proiectate ca dorinta de regasire si implinire erotica), alteori monologate (trist intoarse spre sine, in lipsa aflarii celuilalt), prinzind viata multumita aptitudinilor perceptive augmentate ale acesteia. Perceptiile lumii obisnuite sint filtrate prin lumea onirica, prin lumea jocului, nicicind nefiind exprimate in stare bruta, prozaica. Chiar si atunci cind cadrul (camerei, tramvaiului, cartierului) este sordid si desuet, perceptiile transfiguratoare ale poetei disloca comunul si banalul, poetizeaza cu gratie orice element, orice spatiu sau orice dimensiune a timpului.

Autoarea isi construieste un personaj al propriei identitati pe care il relationeaza ludic sau oniric unui alt personaj: celalalt-ul cu care vrea sa se identifice, pe care il invoca si caruia i se daruieste, in cele mai multe cazuri chiar in lipsa lui. Desi exprimarea sentimentelor consemneaza adesea ruptura, despartirea, schizoidia si suferinta, eul se raporteaza la sine intr-o permanenta metamorfoza a binelui, a optimismului, a sperantei. Vesnic indragostit, fericit, copilaros si naiv, eul se transmuta din universul de „frig si intuneric“, din temeri si negatii, unde ajunge temporar, in universul luminii, al prospetimii vietii. Uimirea si bucuria, inocenta revelatiilor, firescul trairilor si nerabdarea, vitalismul triumfa ca o marturie a prelungirii copilariei in insasi perioada descoperirii inceputului imbatrinirii fizice. Eul se lupta sa invinga timpul, ridurile, trecerile, sa instaureze durata trairilor interioare, asupra carora sa nu poata actiona nici o forta exterioara.

Universul perceptiilor poetice ale Eugeniei Taralunga este infinit, desi situat la micro-scara auto-repetitiva a acelorasi obsesii si aspiratii in lumea inconjuratoare de zi cu zi: complexitatea perceptiva remarcabila – „tu pleci tacut/ usor aplecat din cauza iubirii/ care ti-a cuprins toate vertebrele/ si glanda pineala poate“ (p. 57); sa locuiasca in culori si vise – „m-am indragostit/ de culori/singurele odgoane/ s…t m-am supus/ incolacita cuminte pe linga vreun vis/ pina cind el n-a mai stiut/sa se strecoare dincolo de mine/sa razbata dincolo/ de spirala aceea strimtorata“ (p. 80); sa isi retraiasca universul copilariei in iubire – „indragostita sau doar chematoare/ eu ma tingui si ma veselesc in urma ta/ cuminte plecindu-mi capul/ prin subteranele perverse/pe care numai tu le luminezi/sporadic si aritmic“ (p. 6).
Razvratindu-se impotriva simtului comun, poticnindu-se si sfiindu-se la orice pas, autoarea scrie o poezie a corporalitatii in expansiune, a rasfringerilor luminoase, a culorilor si a vertijului in traire. Perceptiile se deschid naucind eul, provocindu-i alunecari si rasuciri, toate aceste procese – ceremonii – conducind la intregirea identitatii, la implinire. Ingenuitatea rezulta din suma acestor vrajiri si narcotizari, din aspiratia spre surprinderea necunoscutului, din nedumerirea originara in fata misterelor existentei. Aflata in cautarea unei identitati si la inceput de drum, poeta reuseste sa isi contureze un univers propriu al perceptiilor.

Ludica si onirica, poezia e uneori hipersensibila: „nu prea stii/ce sa mai crezi, nu, nu esti falsa, esti doar ireversibil cu/ niste semitonuri mai jos, dar crezi, naiva si proaspata,/ in continuare in bucurii, in mici minuni, ti se umezesc/ ochii cind vorbesti cu administratorul blocului, nu-ti/ vine sa crezi ca oamenii isi mai pot vorbi pur si simplu,/ imbatinesti si universul e din ce in ce mai mult de vata“ (p. 101). Desi cu valoare de autoportret, volumul de fata este mai degraba un rezultat al invaluirilor identitatilor, al derularilor de imagini contradictorii despre sine, al dialogului cu celalalt, cu imaginea celui iubit.