OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Florin SLAPAC
Zapodie (editia a II-a)
Editura Ex Ponto, Constanta, 2001, 100 p., f.p.

Povestea-poem despre cel mai mestesugar dintre eroii din basm – Zapodie, iscusitul Zapodie, Zapodie cel cu „pline de osirdie ispravi“ – incepe cu o soapta a Gramaticului: „O sa ne sminteasca oare pe toti/ limba asta vorovace?“. Vreme de o suta de pagini, cititorul tot cauta raspunsul la intrebarea din moto si tot ii e teama sa nu fie afirmativ: fiindca amenintarea acestei Povesti a Vorbelor e sa te uluiasca, adica sa stai cu gura cascata si cu ochii tinta la alaiul galagios de cuvinte.

Voroava draga Gramaticului-poet este „cica“ – si ea va fi vorba povestii pina la sfirsitul sau. Cica Zapodie era un supererou, avind puterea de a construi cu gindul palate, gradini si istorisiri vesele. Cica, odata, el a fost chemat la curtea lui Vorbuta imparat, sa izbaveasca tinutul de Vijbaba, „aia cu dintii de cal si copite“ (p. 4). In cele patru parti ale poemului, Zapodie al nostru zboara spre Vorbuta, face cunostinta cu balauri, stime, Pohta pamintului si Urga Murga, da probe de povestitor la curtea lui Antohie Guresul si ajunge exact la timp pentru a o vedea pe Vijbaba ucisa de propria ei uritenie.
Aceasta e povestea. Iar intelesul tainic ce i s-a dat creste in veselia aiuritoare a vorbelor din care e facuta. La jumatatea distantei dintre Cantofabule si Til Buhoglinda, povestea folk-metaforica a lui Zapodie, „mester osirdic“, se construieste ca entuziasta performare lingvistica. Siruri de cuvinte inventate se amesteca printre cele mai prafuite dintre slavonisme si printre sonurile dure de Fanar. Pagini intregi de poem rezista la analize-tip de istorie a limbii literare. La aparitia primei editii a lui Zapodie (Editura Niculescu, 1996), Livius Ciocarlie vorbea despre „iarmarocul de cuvinte“ al povestii. Bilciul e, intr-adevar, total, in pestrita lui alcatuire: basmele cresc din alte basme, metaforele revarsate stau linga grotesti instantanee ale personajelor, delicate constructe lirice se invecineaza cu imprecatii si aspre formule ad-hoc. Povestea se citeste cu delicii etimologice (cine mai stie ce inseamna „zapod“ si din ce strat provine?), cu zimbet nostalgic (partea a doua, Tot pe drum, suna ca Mica Tiganiada) si cu discrete miscari de asumare a complicitatii: „Vintul vinat vames rabufnea-n manusi“ (p. 40); „Din Alba Iulia, din Coace Fier/ sosira fiice de boier/ gatite gras cu salbe clantanite/ si vrajitori cu glas pesmet/ din Get-Beget“ (p. 80).

Mastile de istorie literara convietuiesc cu fauna personajelor grotesti. Cum se intimpla si in prozele sale, numele personajelor imaginate de Slapac fac, ele singure, exuberante parazi: imparatul e Cirnalemn Vorbuta, iar sfetnicii – Clont Gaurice, Eftimie cel Tir, viteazul Navala si pan Uncleata Minagroasa. Un anume Ghenghe sare in poem dintr-o nuvela (Omul Negru, in Centrul Schimbator al Atentiei, Cartea Romaneasca, 1990), iar atitea nume compuse cu si de la Vorba (Vorbuta si Guresul) au ecou in porecla unui personaj care spune si el povesti, in ultima nuvela a aceluiasi volum: pustiului i se zice Carteputreda, prieten cu Fluisca Bonjur.

Pretextul tramei de basm se dovedeste fertil: in rama povestii e loc si pentru umor, si pentru joaca de-a fantasticul, si pentru demonstrative exercitii de stil. Totul – personaje, peisaje, prozodie – se subordoneaza spectacolului narativ si celui lexical: „Palatul Vorbelor deci/ gemea de biblioteci s…t Caci asa poveste/ Ne furnica-n teste“ (p. 54); „Zapodie/ s…t/ cinsti un cinstit gramatic/ cu vint/ de stins para pacatelor/ sa scrie si sa nu se piarda“; „In prispa/ cu pana hais, cu glasul cea/ gramaticul povestea, povestea/ povestea“ (p. 100).